Ceapa și usturoiul în medicină

Acum citeva zile m-am trezit la 3 dimineata cu un copil cu febra si nasuc mucios, rugindu-ma sa-i iau temperatura si sa-i dau "michimente" ca a racit...Dupa ce i-am dat lingurita de siropel panadol, am luat o ceapa, am taiat-o si am asezat-o intr-un bol, exact linga perna copilei... 5 ore mai tirziu, la ora 8 cind ne-am trezit, nu mai avea febra , doar nasuc un pic mucios, iar ceapa arata ingrozitor - galben-verzui si mirosea de ziceai ca a putrezit demult. Ce e scris mai jos nu e poveste: sunt intimplari reale. Din studiile efectuate asupra proprietatilor si efectelor Cepei si Usturoiului, se pare ca aceste doua vegetale deosebite au proprietatea de a "absoarbe" virusii si bacteriile, in momentul in care sunt "activate", adica in momentul in care intra in contact cu aerul. Astfel, in trecut, in traditia romaneasca Ceapa si Usturoiul se "desfaceau" la masa si se mancau direct, ca atare, pe loc. Nu se preparau spre a se lasa "pe mai tarziu". Si de ce se facea asa?... In momentul in care Ceapa si Usturoiul sunt "activate" (intra in contact cu aerul), ele incep sa "absoarba" din mediul inconjurator virusii si bacteriile. Cind se mananca direct, pe loc, ea intra direct in organism. Astfel, procesul de absorbtie al virusilor si bacteriilor se produce doar in interiorul organismului, preluand de acolo virusi si bacterii. In cazul in care Ceapa si Usturoiul nu se consuma "pe loc", in contact cu aerul ele incep "absorbirea" de virusi si bacterii din mediul inconjurator (pana la momentul in care le mancam), pe care noi apoi le introducem in organismul nostru gata "impanate". Astfel, putem alege: - folosim Ceapa sau Usturoiul spre a atrage virusii si bacteriile din atmosfera, pe care apoi sa le introducem in organism, sau - folosim Ceapa si Usturoiul sa absoarba doar virusii si bacteriile din organism?... De noi depinde... CEAPA In 1919 cand gripa a ucis 40 milioane de oameni, un doctor vizita fermierii pentru a-i ajuta sa combata gripa. Multi dintre fermieri si familiile lor o contractasera si multi chiar murisera. Doctorul a ajus la un fermier unde, spre surprinderea lui, toti membrii familiei erau sanatosi. Cand doctorul a intrebat fermierul ce facea el diferit de ceilalti, sotia lui a spus ca a pus o ceapa curatata intr-un vas in fiecare camera a casei (si probabil pe vremea aceea casa avea doar 2 camere). Doctorul nu a crezut si a cerut una din cepe pentru a o analiza la microscop. Spre surprinderea lui a descoperit virusul gripei in ceapa.In mod evident aceasta a absorbit virusul pastrand familia sanatoasa. Apoi, am auzit aceasta povestire de la coafeza mea din Arizona . Acum multi ani angajatii ei se imbolnaveau de gripa si la fel multi dintre clienti. In urmatorul an ea a pus cepe in boluri peste tot in salon. Spre surprinderea ei nici un angajat nu s-a mai imbolnavit.Treaba functioneaza! (si nu, nu fac afaceri cu ceapa) Morala povestii este: cumparati cateva cepe si puneti-le in boluri in fiecare camera din casa. Daca lucrati la birou, puneti unu sub birou sau undeva pe un raft. Incercati si veti vedea. Noi am facut asta anul trecut si nimeni din casa nu s-a imbolnavit de gripa.Daca va ajuta pe voi si pe cei dragi sa nu va imbolnaviti, cu atat mai bine. Daca totusi faceti gripa, va fi o forma usoara.Oricum... ce aveti de pierdut? Doar cateva cepe!!!! Acum... mai exista si un PS la aceasta poveste, trimis de o prietena din Oregon care de obicei imi trimite contributii la articolele pe tema sanatatii. Ea mi-a povestit urmatoarea experienta despre ceapa: "Eu nu stiam despre povestea cu fermierul... dar stiu ca eu personal am facut pneumonie si am fost foarte bolnava. Am citit un articol care spunea sa tai o ceapa la ambele capete, sa pui unul din capete intr-o furculita si sa pui capatul infipt in furculita intr-un borcan gol... iar apoi sa pui borcanul langa patul pacientului peste noapte. Se spunea ca ceapa se innegreste peste noapte din cauza germenilor... si chiar asa s-a intamplat. Dimineata ceapa era un dezastru, dar eu déjà ma simteam mai bine. Altceva ce am citit intr-un articol a fost ca atat ceapa, cat si usturoiul, distribuite prin camera, au salvat pe multi de la ciuma neagra. Ele au multe proprietati antibacteriale si antiseptice." Si acum inca o nota CEPELE ABANDONATE DEVIN OTRAVITOARE. Am folosit o ceapa care fusese lasata in frigider. Uneori nu folosesc o ceapa intreaga odata, ci pastrez cealalta jumatate pentru mai tarziu. Dupa ce am citit aceasta informatie mi-am schimbat parerea... si pe viitor voi cumpara cepe mai mici. Am avut privilegiul sa vizitez Mullins Food Products, divizia de fabricare a maionezei. Mullins este mare si este detinuta de 11 frati si surori din familia Mullins. Prietena mea Jeanne este CEO acolo. A venit vorba despre intoxicatii alimentare si am dorit sa le impartasesc ceea ce am aflat de la un chimist. Tipul care ne-a condus in turul fabricii se numea Ed si era unul dintre frati. Ed este un expert in chimie si este implicat indezvoltarea formulei sosului. El a dezvoltat formula sosului si pt McDonald's Deci retineti ca Ed este un magician al chimiei alimentare. In timpul vizitei cineva a intrebat daca chiar trebuie sa ne facem griji cu privire la maioneza. Oamenii intotdeauna sunt ingrijorati ca maioneza se va strica. Raspunsul lui Ed va va surprinde. El a spus ca toata maioneza produsa comercial este sigura. "Nici macar nu trebuie pusa la frigider. Nu face nici un rau sa fie pusa, dar nu e neaparat necesar".El a explicat ca pH-ul maionezei este stabilit la o valoare la care bacteriile nu pot supravietui in mediul inconjurator. El a vorbit despre picnicul esential, cu bolul de salata de cartofi pe masa si cum toata lumea da vina pe maioneza cand cuiva ii este rau. Ed spune ca atunci cand este raportata intoxicatia alimentara, primul lucru pe care il cerceteaza autoritatile este cand a mancat bolnavul ultima oara CEAPA si de unde au venit aceste cepe (din salata de cartofi?) Ed spune ca nu maioneza (atata timp cat nu e facuta in casa) este cea care se strica la aer. Cel mai probabil este ceapa, iar daca nu ceapa, atunci CARTOFII. El a explicat ca ceapa este o mare piata de desfacere pentru bacterii, in special ceapa negatita. Nu ar trebui niciodata sa pastrezi o bucata de ceapa taiata. Nu este sigura nici daca o pui intr-o punga etansa si o bagi la frigider. Se contamineaza deja suficient doar prin faptul ca e taiata si sta la aer putina vreme, si poate deveni periculoasa pentru cine o ingereaza (asa ca, atentie sporita la ceapa care va este pusa in hotdog la meciurile de baseball!) Ed spune ca daca iei partea de ceapa lasata si o gatesti nebuneste s-ar putea sa fii in regula... dar daca tai ceapa lasata ca sa o pui in sandwich iti cauti problemele cu lumanarea. Atat ceapa cat si cartofii fierti dintr-o salata de cartofi vor atrage si favoriza inmultirea bacteriilor mult mai repede decat orice maioneza preparata comercial. Deci, cum suna asta ca noutate? Luati-o cum vreti. Eu (autorul) am de gand sa fiu foarte atent la ceapa de acum incolo. Din mai multe motive acord credibilitate unui chimist si unei companii care produce milioane de tone de maioneza pe an. De asemenea, CAINII NU TREBUIE SA MANANCE NICIODATA CEAPA. Stomacul lor nu o poate metaboliza. Deci, nu uitati ca este periculos sa tai o ceapa si s-o folosesti pentru gatit a doua zi. Devine otravitoare intr-o singura noapte si creeaza bacterii toxice care pot provoca infectii la stomac din cauza excesului de secretie de bila si chiar intoxicatii alimentare. Si inca un lucru foarte important : nu achizitionati ceapa sau usturoi la care le-au fost retezate "mustatile''- radacinile , cu o portiune din bulb . Acolo , este deja portita deschisa ...

sursa: christianferoviarul.blogspot.com

Programe PC și aplicați online

Când lucrezi la un calculator ai nevoie de unele programe pentru a putea viziona un video, scrie un document, pentru a edita, sau a programa ceva. Pe internet poți găsi foarte multe programe, atât gratuite cât și contra cost. Fiecare din noi le alegem după nevoi și preferințe. Personal imi plac programele gratuite și cât mai simple și cele pe care nu trebuie să le instalez, adică portabile. În timp încerc să înlocuiesc unele programe obişnuite cu servicii online, datorită avantajelor pe care acestea le au, nu ocupă spațiu pe calculator și pot fi accestate de pe mai multe calculatoare. Voi incerca să fac o listă cu unele programe pentru calculator și aplicati online pe care le cunosc, le-am incercat și me-au plăcut.

Aplicații și programe PC:
  1. Mozilla Firefox (Browser web)
  2. Google Chrome (Browser web)
  3. Skype (Mesagerie instant)
  4. GOM Media Player (Audio-Video Player)
  5. KMPlayer (Audio-Video Player)  
  6. Aura (Nature Soundscape Player)
  7. WinMend Folder Hidden (Ascunderea fișierelor)  
  8. SumatraPDF  (vizualizator de fişiere PDF , portabil)
  9. SpeedFan (Măsurarea temperaturi PC-ului) 
  10. TeamViewer (Control la distanță) 
  11. BurnAware (Ardere CD/DVD)
  12. RocketDock (Accesare rapidă programe)
Aplicații și servici online:
  1. ADrive (stocare online, gratuit 50GB)
  2. MEGA  (stocare online, gratuit 50GB) 
  3. YouTube mp3 (conversie video in mp3)
  4. Wobzip (Dezarhivare online)
  5. PDF Converter  (conversie PDF, Word, Excel...)
  6. Endzone  (trimitere E-mail anonim )
  7. Maildrop  (E-mail temporar )
  8. Audio Cutter (Tăere mp3) 
  9. Savefrom.net (Descărcare video you tube)
  10. 1. 2. 3(Cât de rapid se încarcă pagina web|)

Combinați de taste

Fiecare soft în parte are disponibile câteva combinații de taste care permit lansarea unor comenzi fără a mai apela la maus. Numãrul de combinatii posibile este mare și în general se folosesc combinații de douã sau de trei taste. O combinație de două taste se scrie sub forma tasta1 + tasta2 unde în loc de tasta1 și tasta2 poate fi orice combinație de taste (de ex. Ctrl+A). Semnul + care apare între taste este o convenție de scriere și semnifică faptul că tastele trebuie apăsate în același timp pentru ca sã fie lansatã în execuție comanda. Combinațiile de taste trebuie sã includã în mod obligatoriu o tastã specialã dar celelalte taste pot fi atât taste speciale (Shift, Tab, etc.) cât și taste obișnuite (tasta A, tasta C, etc.) sau funcționale (F2, F6, etc.).
    Combinaţiile de taste ale sistemului Windows
  • SHIFT+DELETE: Ştergerea definitivă a elementului
  • F1: Ajutor
  • Siglă Windows+L: Blocarea computerului (fără CTRL+ALT+DELETE)
  • CTRL+ESC: Deschiderea meniului Start
  • ALT+TAB: Comutare între programe deschise
  • ALT+F4: Închiderea programului
    Combinaţiile de taste ale programelor Windows
  • CTRL+C: Copiere
  • CTRL+X: Decupare
  • CTRL+V: Lipire
  • CTRL+Z: Anulare
  • CTRL+B: Aldin
  • CTRL+U: Subliniat
  • CTRL+I: Cursiv

    Combinaţii modificatoare mouse/tastatură pentru obiecte Shell
  • SHIFT+clic cu butonul din dreapta: Afişarea unui meniu de comenzi rapide care conţine comenzi alternative
  • SHIFT+dublu clic: Executarea comenzii implicite alternative (al doilea element din meniu)
  • ALT+dublu clic: Afişare proprietăţi
  • SHIFT+DELETE: Ştergere imediată a unui element fără a-l plasa în Coşul de reciclare

    Comenzi generale de la tastatură
  • F1: Pornire Ajutor Windows
  • F10: Activarea opţiunilor din bara de meniu
  • SHIFT+F10: Deschiderea unui meniu de comenzi rapide pentru elementul selectat (este echivalent cu clic cu butonul din dreapta pe un obiect)
  • CTRL+ESC: Deschiderea meniului Start (se utilizează tastele SĂGEATĂ pentru a selecta un element)
  • CTRL+ESC sau ESC: Selectarea butonului Start (se apasă TAB pentru a selecta bara de activităţi sau se apasă SHIFT+F10 pentru un meniu contextual)
  • CTRL+SHIFT+ESC: Deschide Manager activități Windows
  • ALT+SĂGEATĂ ÎN JOS: Deschiderea unei casete listă verticale
  • ALT+TAB: Comutare la alt program în execuţie (se ţine apăsată tasta ALT, apoi se apasă tasta TAB pentru a vizualiza fereastra de comutare activităţi)
  • SHIFT: Prin apăsarea şi menţinerea apăsată a tastei SHIFT în timp ce se introduce un CD-ROM se evită caracteristica de executare automată
  • ALT+BARĂ DE SPAŢIU: Afişarea meniului Sistem al ferestrei principale (din meniul Sistem se poate restaura, deplasa, redimensiona, minimiza, maximiza sau închide fereastra)
  • ALT+- (ALT+cratimă): Afişarea meniului Sistem al ferestrei fiu a interfeţei pentru documente multiple (MDI) (din meniul Sistem al ferestrei MDI se poate restaura, deplasa, redimensiona, minimiza, maximiza sau închide fereastra fiu)
  • CTRL+TAB: Comutare la următoarea fereastră fiu a programului interfaţă pentru documente multiple (MDI)
  • ALT+literă subliniată din meniu: Deschiderea meniului
  • ALT+F4: Închiderea ferestrei curente
  • CTRL+F4: Închiderea ferestrei curente de interfaţă pentru documente multiple (MDI)
  • ALT+F6: Comutare între mai multe ferestre din acelaşi program (de exemplu, atunci când este afişată caseta de dialog Notepad Căutare, ALT+F6 comută între caseta de dialog Căutare şi fereastra principală Notepad)

    Comenzi rapide pentru obiecte Shell şi foldere generale/Explorator Windows Pentru un obiect selectat:
  • F2: Redenumirea obiectului
  • F3: Găsirea tuturor fişierelor
  • CTRL+X: Decupare
  • CTRL+C: Copiere
  • CTRL+V: Lipire
  • SHIFT+DELETE: Ştergere imediată a selecţiei, fără a deplasa elementul în Coşul de reciclare
  • ALT+ENTER: Deschidere proprietăţi pentru obiectul selectat

    Pentru a copia un fişier Se apasă şi se ţine apăsată tasta CTRL în timp ce se glisează fişierul în alt folder.
    Pentru a crea o comandă rapidă Se apasă şi se ţin apăsate tastele CTRL+SHIFT în timp ce se glisează un fişier în desktop sau într-un folder.

    Control pentru comenzi rapide/folder general
  • F4: Selectarea casetei Salt la alt folder şi deplasarea în intrările din casetă (dacă bara de instrumente este activă în Exploratorul Windows)
  • F5: Reîmprospătarea ferestrei curente
  • F6: Deplasarea prin panourile din exploratorul Windows 
  • CTRL+Z: Anularea ultimei comenzi
  • CTRL+A: Selectarea tuturor elementelor din fereastra curentă
  • BACKSPACE: Comutarea la folderul părinte
  • SHIFT+clic+butonul Închidere: Pentru foldere, închiderea folderului curent şi a tuturor folderelor părinte

    Controlul structurii arborescente Explorator Windows
  • * din minitastatura numerică: Extindere completă sub selecţia curentă
  • + din minitastatura numerică: Extinderea selecţiei curente
  • - din minitastatura numerică: Restrângerea selecţiei curente.
    SĂGEATĂ LA DREAPTA: Extinderea selecţiei curente dacă nu este extinsă sau, dacă este extinsă, deplasarea la primul fiu al acesteia
  • SĂGEATĂ LA STÂNGA: Restrângerea selecţiei curente dacă este extinsă sau, dacă nu este extinsă, deplasarea la părintele acesteia

    Controlul proprietăţilor
  • CTRL+TAB/CTRL+SHIFT+TAB: Deplasarea prin filele de proprietăţi
    [b]Comenzi rapide de accesibilitate
  • Apăsarea de cinci ori a tastei SHIFT: Comutare între activarea şi dezactivarea TasteAdezive
  • Apăsarea şi ţinerea apăsată a tastei SHIFT din dreapta, timp de opt secunde: Comutare între activare şi dezactivare TasteFiltrare
  • Apăsarea şi ţinerea apăsată a tastei NUM LOCK, timp de cinci secunde: Comutare între activare şi dezactivare TasteComutare
  • ALT stânga+SHIFT stânga+NUM LOCK: Comutare între activare şi dezactivare TasteMaus
  • ALT stânga+SHIFT stânga+PRINT SCREEN: Comutare între activare şi dezactivare contrast puternic

    Taste Microsoft Natural Keyboard
  • Siglă Windows: Meniul Start
  • Siglă Windows+R: Caseta de dialog Executare
  • Siglă Windows+M: Minimizare totală
  • SHIFT+Siglă Windows+M: Anulare minimizare totală
  • Siglă Windows+F1: Ajutor
  • Siglă Windows+E: Explorator Windows
  • Siglă Windows+F: Găsire fişiere sau foldere
  • Siglă Windows+D: Minimizare totală a ferestrelor deschise şi afişare desktop
  • CTRL+Siglă Windows+F: Găsire computer
  • CTRL+Siglă Windows+TAB: Deplasarea focalizării de la Start la bara de instrumente Lansare rapidă,la bara de stare a sistemului (se utilizează SĂGEATĂ LA DREAPTA sau SĂGEATĂ LA STÂNGA pentru a deplasa focalizarea la elementele din bara de instrumente Lansare rapidă şi bara de stare a sistemului)
  • Siglă Windows+TAB: Circulare prin butoanele barei de activităţi
  • Siglă Windows+Break: Caseta de dialog Proprietăţi sistem
  • Tasta Application Afişarea unui meniu de comenzi rapide pentru elementul selectat

    Microsoft Natural Keyboard instalată cu software IntelliType
  • Siglă Windows+L: Logoff Windows
  • Siglă Windows+P: Pornire Manager imprimante
  • Siglă Windows+C: Deschidere Panou de control
  • Siglă Windows+V: Pornire Clipboard
  • Siglă Windows+K: Deschiderea casetei de dialog Proprietăţi tastatură
  • Siglă Windows+I: Deschiderea casetei de dialog Proprietăţi mouse
  • Siglă Windows+A: Pornire Opţiuni de accesibilitate (dacă sunt instalate)
  • Siglă Windows+BARĂ DE SPAŢIU: Afişarea listei de taste de comenzi rapide Microsoft IntelliType
  • Siglă Windows+S: Comutare între activare şi dezactivare CAPS LOCK
     
  • Comenzile de la tastatură pentru casete de dialog
  • TAB: Deplasare la următorul control din caseta de dialog
  • SHIFT+TAB: Deplasare la controlul anterior din caseta de dialog
  • BARĂ DE SPAŢIU: În cazul în care controlul curent este un buton, clic pe buton. În cazul în care controlul curent este o casetă de selectare, comută selectarea. În cazul în care controlul curent este o opţiune, selectează opţiunea.
  • ENTER: Echivalent cu clic pe butonul selectat (butonul conturat)
  • ESC: Echivalent cu clic pe butonul Revocare
  • ALT+literă subliniată din elementul casetei de dialog: Deplasare la elementul corespunzător.


Baterie Laptop – sfaturi întreținere

1. După ce cumpărați un Laptop sau pentru prima utilizare a bateriei laptopului, descărcați bateria până la nivelul de 3% iar apoi încărcați bateria complet (100%).
2. Setați Laptop-ul să se opreasca automat la nivelul de 3% al bateriei; neaparat la 3% trebuie să încărcați bateria cu încărcător laptop. Este interzis ca bateria laptopului să se descarce pana la 0%, în caz contrar bateria laptopului se va defecta usor și i se va scurta durata de utilizare.
3. Bateria are nevoie de un ciclu de utilizare ce trebuie realizat frecvent. Ciclul de utilizare înseamnă, descărcarea bateriei la un nivel de 3%, dar niciodata mai jos de 3 %, iar apoi încărcarea bateriei la un nivel de 100%. Acest ciclu de încărcare – descărcare a bateriei de laptop se recomandă a se face cel puțin o dată pe lună pentru ca bateria să se păstreze în cele mai bune condiții de utilizare și funcționare.
4. Bateria laptopului trebuie ținută departe de surse de căldură, voltaj înalt. Păstrează bateria laptopului cât mai rece. Bateriile se degradează mai repede atunci când acestea sunt fierbinți. Asta înseamnă că ar trebui să nu blocați orificiile de ventilație – nu pune laptopul pe o pernă pufoasă sau o suprafață moale, care va acoperi orificiile și va reține căldura.
5. Dacă utilizați laptopul la birou pentru lungi perioade de timp, este posibil să scoateți fizic bateria laptopului. Dacă scoateți bateriea, nu o depozitați într-o stare complet încărcată sau epuizată. Este mai bine ca nivelul de încarcare să fie – între 50 și 60 la sută din încărcarea completă.
Dacă puneți bateria la păstrat, complet descărcată, atunci este posibil să între într-o stare de descărcare profundă și să nu mai fie capabilă să se mai încarce când vreți să o folosiți din nou. Dacă puneți bateria la păstrat încărcată la maxim, pentru o perioadă lungă de timp, este posibil, ca bateria să își piardă din capacitate, așa că va avea o autonomie mai mică.
Depozitarea se face într-un loc cu o temperatură care să nu depășească 20-22 de grade .
6. Bateria trebuie folosită. Dacă țineți tot timpul laptop-ul în priză, bateria se uzează prin nefolosire. Acelasi lucru este valabil dacă scoateți bateria și o puneți deoparte. Bateria trebuie încărcată complet și descărcată complet periodic, măcar o dată pe lună.
Dacă aveți tendința să utilizați laptop-ul, în principal stând la birou, utilizați complet bateria laptopului (rulați ciclu complet de descărcare-încărcare) și apoi reîncărcarcați complet.
7. Nu exagerați cu cicluri încărcare-descărcare a bateriei. Bateria este testată să facă față unui anumit număr de încărcări – descărcări, interval în care bateria încă își păstrează proprietățile aproape de optim. În general acest număr este de câteva sute (200 – 400 cicluri de încărcare – descărcare în funcție de producător), însă producătorii nu fac publică, de obicei, această informație. Rețineți faptul că de fiecare dată când conectați laptop-ul la priză, cu bateria montată în laptop, se consideră că faceți un astfel de ciclu de încărcare pentru baterie.
8. Optimizează setările de consum energetic – Pentru a prelungi pe cât posibil autonomia bateriei laptop-ului, du-te în Control Panel la „Power Options” și selectează de acolo cel mai eficient plan energetic.
9. Standby vs.  Hibernate – Încearcă să folosești opțiunea „Hibernate” în loc de „Stand-by” atunci când laptop-ul funcționează doar cu bateria. „Hibernate” închide complet calculatorul, economisind mult mai multă energie decât dacă ar fi rămas în „Stand-by”, și, de asemenea, continua de unde te-ai oprit pentru ca toate aplicațiile deschise sau salvate pe hard-disc.
În schimb dacă doriți ca laptopul să facă o pauză scurtă (1,2 ore) atunci este mai bine să îl puneți în „Stand-by”.
10. Bluetooth și Wireless – Dacă nu le folosești, oprește rețelele de Bluetooth și Wireless. Acest lucru îți va asigura o autonomie mai mare. Dacă folosești numai una dintre ele, sa o ții pe cealaltă oprită.
11. Dacă bateria este utilizată de mult timp iar capacitatea ei de încarcare sau funcționare nu mai este în parametri normali sau bateria nu mai funcționează se recomandă scoaterea acesteia din laptop pentru a evita riscul de explodare a acesteia. (O bateria de laptop are estimată perioada de folosire de 2-3 ani).
sursa: one-it.ro

Practic-ghid de utilizare corectă a bateriilor de laptop

E bine dacă țin bateria în laptop cît e alimentat de la priză ? Cum facem o calibrare (descărcare completă) ? Cum pot stoca bateria dacă nu folosesc laptopul mai mult timp ?
Mulți utilizatori își pun aceste întrebări, așa că am încercat să alcătuiesc un mini-ghid de bune practici pentru utilizarea corectă a acumulatorilor de laptop.
Cînd trebuie încărcată/descărcată complet bateria ?
Dacă folosim baterii pe bază de litiu, existența așa-zisei memorii a bateriei nu este deloc reală, așa ceva există doar la bateriile mai vechi bazate pe nichel. Așa că descărcarea completă în mod intenționat, urmată de reîncărcarea bateriei nu se aplică, ba chiar este dăunătoare, după cum vom vedea mai jos. Bateriile moderne, pe litiu, pot fi încărcate pornind de la orice procentaj de descărcare, pentru că aceasta nu are urmări negative pentru baterie.
Este bine să țin bateria în laptop dacă îl folosesc la priză mereu ?
Nu este nimic greșit să ai o baterie complet încărcată și laptopul conectat la priză, pentru că de îndată ce încărcarea este completă, bateria este decuplată automat de la încărcare, iar laptopul funcționează doar pe energia din alimentatorul conectat.  Totuși nu este bine să ții bateria în laptop dacă acesta se încălzește foarte tare.
  • În condiții normale de utilizare, cînd procesorul și hard discul din laptop au temperaturi între 40 și 50 de grade, bateria poate rămâne în laptop.
  • La utilizare intensivă, care duce la încălzirea masivă (peste 60 de grade), bateria trebuie scoasă pentru a o feri de căldură.
Descărcări ale bateriei
Descărcări complete ale bateriilor (pînă se oprește PC-ul, la zero la sută), trebuie evitate, pentru că forțează bateria și chiar îi pot dăuna. Este recomandabil să facem descărcări parțiale pînă la 20-30 la sută din capacitate și încărcări frecvente, în locul descărcărilor complete urmate de încărcări complete. Cu alte cuvinte, putem să folosim laptopul pe baterie cînd este nevoie de asta, iar apoi să îl conectăm la priză imediat ce este posibil, fără să ne facem griji pentru baterie. Personal folosesc laptopul permanent conectat la priză, dar periodic (la două, trei săptămâni îl trec intenționat pe baterie pentru a mai face un ciclu de descărcare/încărcare), dar nu descarc niciodată complet bateria. Față de capacitatea inițială, bateria mea s-a deteriorat cu 30% în aproape doi ani.
Orice baterie de laptop are un senzor care indică gradul de încărcare. Cu timpul, acest senzor se decalibrează. Un senzor decalibrat poate duce la incidente nedorite. De exemplu, laptopul afișează că mai avem 15% din baterie, cînd de fapt avem mult mai puțin și putem ajunge să pierdem date, PC-ul oprindu-se brusc din acest motiv, nemaiavînd timp să salvăm documentele deschise. Unele laptopuri au în BIOS mecanisme de recalibrare a senzorului, care nu fac altceva decît să descarce bateria și să o reîncarce complet. Așa că, pentru a recalibra senzorul, la fiecare 30 de cicluri normale de descărcări uzuale ale bateriei, trebuie efectuată o descărcare completă urmată de o încărcare completă.
Ciclurile de încărcare/descărcare
Ciclurile de descărcare (sau încărcare) constau în utilizarea 100% a capacității bateriei, dar nu neapărat deodată. De exemplu, poți folosi laptopul câteva minute într-o zi pînă ce bateria ajunge la 50% și apoi să-l reîncarci complet. Dacă a doua zi repeți acest ciclu, să zicem, atunci, descărcând și a doua zi bateria doar la 50%, abia atunci se consideră un ciclu complet de descărcare (50%+50%), și nu două cicluri separate.
Cum facem o calibrare (descărcare completă) ?
Cea mai potrivită cale este să folosim laptopul pe baterie continuu de la 100% baterie încărcată pînă la 3% capacitate. Pentru aceasta:
  • Încărcăm bateria complet (100%), cu alimentatorul cuplat, timp în care putem folosi laptopul normal.
  • O lăsăm să stea încărcată cel puțin două ore, timp în care putem folosi laptopul normal, conectat la priză.
  • Apoi mergem la Power Options în Control Panel și configurăm PC-ul să treacă pe hibernare cînd se ajunge la 3% capacitate baterie rămasă.
  • Scoatem alimentatorul și lăsăm PC-ul pornit non-stop, până trece singur pe hibernare. Putem folosi laptopul normal în acest timp.
  • Odată ce trece în hibernare, îl lăsăm cel puțin 5 ore așa.
  • După aceea conectăm alimentatorul și punem bateria să se încarce complet. Putem folosi laptopul normal în acest timp.
Cum stochez bateria dacă nu o folosesc mai mult timp ?
Pentru a stoca bateria mai mult timp, este recomandat să o descărcăm pînă la 40% capacitate rămasă și să o depozităm într-un loc uscat și răcoros. Temperatura ideală este în gama 0-10 grade Celsius, se poate păstra și la frigider, dacă este bine ferită de umiditate, însă.
Cumpărați o baterie de rezervă
Putem să ne gîndim la achiziționarea unei alte baterii dacă bateria curentă este degradată puternic. Altfel, dacă achiziționăm o baterie și nu o stocăm corespunzător, aceasta se poate degrada inutil. Totuși, dacă am decis să cumpărăm (de exemplu e bine să cumperi un acumulator de rezervă dacă laptopul se învechește, poate modelul respectiv de acumulator este retras din fabricație), putem folosi modalitatea de stocare de mai sus.
Un lucru important este data fabricației acumulatorului cumpărat, care nu trebuie să fie mai vechi de doi ani.
[box type="notes"]
Gestionați riguros bateriile cu BatteryCare
BatteryCare este un software gratuit care îți permite să ai o evidență a ciclurilor de descărcare, iar în momentul în care acest număr ajunge la 30 (sau la cît decidem noi că este rezonabil), programul ne anunță că este timpul să efectuăm o recalibrare a senzorului bateriei. Aceasta ne permite, cum am mai spus, să ne bazăm pe corectitudinea informațiilor privind durata de viață  a bateriei înainte de descărcare.
BatteryCare afișează și temperaturile de pe senzorul procesorului și de pe cel al hard discului, și oferă multe alte informații utile despre baterie și despre sistem.
Pe lîngă aceasta, BatteryCare poate o
pri pînă la reconectarea la priză servicii Windows care consumă multă energie, cum ar indexarea (Windows Search), SuperFetch, ReadyBoost sau Aero (Desktop Windows Manager).

sursa: windowsfaralimite.ro

Nick Vujicic și-a găsit jumătatea

Pe 12 februarie, omul fără mâini și fără picioare, vorbitorul inspirațional australian Nick Vujicic, care a fost anul trecut și în România, consideră că a primit cea mai mare binecuvântare de la Dumnezeu după salvarea sa, prin căsătoria din 12 februarie cu Kanae Miyahara. Mulțumindu-I mereu lui Dumnezeu pentru că părinții săi nu au aflat la timp ca să îl avorteze că suferea de tetra-amelia, o afecțiune rară caracterizată prin absența tuturor celor patru membre.
Vujicic se întreba chiar și în cadrul discursurilor sale motivaționale, ce fată ar vrea să se căsătorească cu unul ca el. Deși, după 30 de ani de viață, Vujicic a învățat cum să se descurce singur, fără mâini şi fără picioare – poate să înoate, să joace golf, să scrie la calculator și altele – tot nu și-ar fi închipuit vreodată că o femeie o să vrea să își petreacă viața alături de el. Kanae Miyahara, prietena lui de mai mulți ani de zile i-a acceptat cererea în căsătorie în august, anul trecut, nunta având loc pe 12 februarie 2012.
Vujicic este cunoscut în toată lumea pentru discursurile sale inspiraționale și pentru cartea sa „Viața fără limite", în care le spune celor care se gândesc că vor fi fericiți doar atunci când se vor căsători, vor avea serviciu, vor economisi bani, sau vor avea mai mulți prieteni, că aceste lucruri nu garantează fericirea. „Nu e vorba de ce e în afară. Ce contează este să fii complet în interior," spune Vujicic unui auditoriu de peste 3 milioane de oameni din 25 de țări.
Însă lucrurile nu au fost mereu pe roze în viața lui. Când era copil, în loc să își facă prieteni, își făcea liste enorme cu toate lucurile pe care nu va ajunge niciodată să le facă în viață. Copilăria lui a fost atât de afectată de boală, încât la 8 ani, Vujicic se gândea la sinucidere. Ironizat la școală, a intrat într-o depresie puternică și, la 10 ani, a încercat să se sinucidă prin înec. S-a oprit, povește chiar el, din dragoste pentru părinții lui. Deși s-a rugat ca Dumnezeu să facă un miracol și să îi crească brațe și picioare, tânărul a trebuit să accepte că acest miracol nu avea să se întâmple.
Abia la 17 ani Vujicic a înțeles că experiența vieții lui ar putea fi o sursă de încurajare pentru cei din jurul lui și a înființat ONG-ul „Viața fără membre". Câțiva ani mai târziu a absolvit cursurile universitare, cu o dublă specializare, iar, în prezent, participă la numeroase evenimente publice ca vorbitor.
Mai mult decât orice, Vujicic ar vrea să fie o inspirație pentru oricine îl ascultă, pentru ca toată lumea să afle că există dragoste necondiționată în lumea aceasta, dragostea lui Iisus, și că există întotdeauna speranță atâta timp cât nu renunți la ea. Acesta este secretul lui, părtășia cu Dumnezeu este ceea ce îl face să treacă cu zâmbetul pe buze de fiecare zi și vrea ca toată lumea să știe acest lucru. Iar pentru români a avut un mesaj special pe care l-a transmis anul trecut, într-o conferință la București: „Când o națiune Îl onorează pe Dumnezeu, Dumnezeu onorează acea națiune".
sursa: semneletimpului.ro

Dincolo de linia albastră

de: Lisa Fitterman
Mai are locul său - iertarea, pe patinoarele noastre? Doi băieţi despărţiţi dintr-o dispută, după un accident tragic, au demonstrat că este posibil. Era la începutul celei de a treia reprize. Echipa Filon d'Abitibi-Temiscamingue conducea cu 3-0 în faţa echipei Blitz din Montreal, în „Turneul Speranţei”, care se desfaşura în Pointe-Claire (Quebec, Canada).
Pentru Marc-André Emond, căpitanul echipei Blitz, era foarte important să acţioneze, dacă dorea să păstreze şansele echipei sale de a câştiga meciul. Talentatul atacator de 15 ani a fentat un jucător, apoi un altul şi se îndrepta spre poarta adversarilor. Acesta a fost momentul când Maxime Tremblay, marele apărator al echipei Filon, a întrat în acţiune la rândul său. Acesta era de asemenea conştient de miza care era în joc şi sa lansat în urmărirea lui Marc-André, hotarât să nu-l lase să marcheze. Dar în focul luptei a scăpat crosa. Ce s-a întâmplat după? Într-o ultimă tentativă, Maxime l-a împins pe rivalul său în spate, sau i-a pus o piedică? Nimeni nu ştie exact ce s-a întâmplat. Dar toata lumea a putut auzi un zgomot puternic în momentul în care căpitanul echipei Blitz s-a strivit de peretele terenului, înainte de a cadea pe gheaţa. Apoi flueratul arbitrului care a oprit jocul. Se parea că Marc-André nu mai încerca să se ridice. ”Nu mai pot să mă mişc”, murmura el. O tăcere mormântală s-a abătut peste mulţime. Maxime a fost eliminat de pe teren. Când a ieşit din vestiar, zece minute mai târziu, căpitanul echipei adverse era încă întins pe gheaţa. Antrenorii şi personalul medical erau în jurul lui, încercând să-l ajute să-şi mişte picioarele pentru a vedea dacă are sensibilitate. „Credeţi că este grav?” o  întrebă Maxime pe preşedinta clubului Filon, Catherine Lariviere, care nu ia ascuns temerile sale. Câteva minute mai târziu, o ambulanţă cu sirena în funţiune, îl ducea pe Marc-André la centrul de traumatologie al Spitalului pentru copii din Montréal. Filon a câştigat pâna la urmă meciul cu 4 la 0, dar victoria a avut un gust amar. Pentru toţi cei care au jucat în aceasta partidă, ceasul s-a oprit la ora 13:43 şi imaginea corpului ranit al lui Marc-Andre Emond li s-a întiparit în memorie. A doua zi, în timpul întoarcerii cu autobuzul – un lung traseu de şapte ore, echipa Filon nu prea avea chef să sărbătorească. În general, jucatorii abitibieni îşi omorau timpul jucând carţi şi discutând. Dar aceasta nu s-a întamplat şi deaceasta dată. Dar nici unul dintre ei nu este mai tacut decât Maxime. El statea cufundat în scaunul său şi cearcanele de sub ochii săi, aratau că a petrecut o noapte albă, neoprindu-se a-şi spune: Nu trebuia să las din mâna crosa. De ce am făcut aceasta? Colegii săi încercau să-l linişteasca: „A fost un accident, Max. O să vezi, o să se facă bine.” Dar, după puţin timp, celularele au început să sune în autobuz. Catherine Lariviere şi antrenorii au avut o scurtă conversaţie în faţa autobuzului şi apoi au venit spre Maxime. Ştirea care a început să se raspândeasca era mai catastrofică decât tot ce-şi puteau imagina: Marc-André unul dintre cei mai buni jucatori din ligă, este paralizat de la gât în jos. La ştiri (radio şi ziare), reporterii se întrebau dacă acţiunea lui Maxime a fost voită. La Federaţia de Hokey din Québec a fost convocată o reuniune pentru a discuta acest caz. Maxime Tremblay s-a aflat în centrul discuţiilor despre violenţa care se găseşte în hokei la toate nivelurile. Unii credeau că sportul a devenit prea agresiv, cu o multiplicare a loviturilor la cap şi a sancţiunilor pentru lovituri ilegale. Iar acuzaţii scăpau doar cu o simplă sancţiune....
Bun de nimic: anxietatea l-a blocat. Maxime nu se mai putea opri sa se întrebe: Daca voi mai rani încă pe cineva, ce se va întâmpla? şi Marc-André? Îl mai considera oare vinovat de ceea ce s-a întâmplat? Maxime se temea că va fi de asemenea exclus de la practicarea acestui sport. S-ar putea ca Federaţia de Hockey Québec îl va pedepsi exemplar, pentru a arăta hotarârea asociaţiei de a împiedica violenţa în acest sport şi de a ameliora imaginea hockey-ului junior. Fiind crescut la Chibougamau, în nordul Québecului, el traia pentru hockey. De aceea, în septembrie, el s-a exilat la 400 kilometri de casă pentru a studia în singura şcoală care oferea un program de sport - studiu. Despărţirea de fiul său a fost foarte dificilă pentru Caroline Theriault, mama sa (care era desparţită de tatăl lui Maxime şi care se ocupa singură de creşterea copilului), dar aceasta a înţeles motivaţiile sale. „Este visul vieţii tale, i-a spus ea. Fă ce trebuie să faci pentru a-l realiza.
Dar astăzi, din cauza rănirii lui Marc-André, tot viitorul său era sub semnul întrebării. Maxime avea impresia ca nu mai are nici o scăpare. Gerald MacDonald, antrenorul său, a încercat să-l îmbărbăteze: „Ce s-a întâmplat, nu este din vina ta. Păstrează-ţi locul tău în echipă.” El a încercat să urmeze sfatul său, dar nu era decât un copil, prins  între pasiunea sa pentru hockey şi nevoia de a-şi aminti ce s-a întâmplat în focul luptei. A văzut chiar şi un psiholog, iar deseori a abordat subiectul cu mama sa. Chiar dacă Federaţia de Hockey Québec s-a pronunţat împotriva unor sancţiuni suplimentare, ideea de a-l suna pe Marc-André îl măcina încă.
De partea sa, Marc-André a început lungul drum al recuperării. Două săptamâni după operaţie, l-au transferat într-un spital specializat din Estul Montréalului. Avea o cameră mică la etajul al treilea, pe care a transformat-o într-un sanctuar sportiv. Se aflau în cameră baloane cu sigla LNH, o fotografie a lui Maurice Richard, un ursuleţ de catifea purtând un tricou al echipei Canadienii din Montréal şi multe afişe, dintre care una cu atacantul stânga Glorieux Michael Cammalleri şi alta a lui Mohammed Ali într-o ipostaza feroce, cu un slogan: «Imposibilul nu există!» Marc-André şi-a făcut din aceasta deviza sa. Îşi repeta aceste cuvinte în timpul activităţilor de recuperare zilnice pe care le făcea: fizioterapie, lecţii private, şedinte cu psihologul. Mai cădea din când în când în descurajare, obsedat de ideea că nu va mai putea niciodată să meargă, fără a mai discuta despre imposibilitatea de a mai juca hockey, sau aceea de a deveni pompier, planul său B. Dar a înţeles repede că faptul de a-şi plânge soarta nu-l va ajuta să se vindece. El nu s-a schimbat: este încă acelaşi om spre care coechipierii săi se întorceau să-i ceară părerea, căpitanul care ştia să dea ce era mai bun din el şi să mobilizeze pe ceilalţi prin exemplul său. „Dacă nu o să lupt, o să semen cu ce? îşi spunea el. Dacă aceasta este partida pe care o joc acum, atunci trebuie să urmez planul meciului.” Chiar dacă nu-şi simţea încă muşchii picioarelor, el se sforţa să-i contracteze şi să-i decontracteze, până ce începea să tremure lejer, apoi să se mşte. Transpira abundent adunând cărămizi de construcţie cu degetele îndoite ca nişte gheare, unul din efectele secundare în cazul rănirii la măduva spinării. A rămas în contact cu coechipierii de la Blitz, graţie telefonului prin care trimetea mesage textate şi a frecventelor vizite făcute de prieteni. şi când Brian Gionta, jucatorul vedetă al canadienilor, a venit să-l vadă, Marc-André a fost în lumea îngerilor. S-a bucurat de decizia ligii din care facea parte, de a imprima cuvântul «RESPECT» pe tricourile jucătorilor. Dar ceva îi lipsea şi lui: dorea să-l vada pe Maxime. Şi dorinţa sa s-a strecurat în coloanele unui ziar (Malartic). Când Maxime a citit articolul şi-a sunat mama. „Doresc să-i fac o vizită lui Marc-André”, i-a spus el. Întâlnirea a fost fixata pentru sfârşitul de săptămână dinaintea Crăciunului 2009, în cursul căruia echipa Filon avea să facă un turneu în Montréal. Maxime s-a dus la Centrul de Readaptare cu o cutie de ciocolată şi cu o felicitare în care îi ura însănătoşire grabnică. Avea emoţii să priveasca silueta întinsă pe pat: Marc-André  pierduse mai mult de unsprezece kilograme. Maxime a tras mult aer în piept, apoi a spus: „Îmi pare rău, s-a lansat el. Nu am vrut să-ţi fac asta.
– „A fost un accident, i-a răspuns Marc-André. Am dorit ca tu să vii să-ţi pot spune că nu-ţi ţin supărare.” Maxime nu a ştiut ce să-i raspundă, ci doar a repetat cuvântul „Mulţumesc”. „Am auzit spunându-se că nu vei mai juca niciodată, a luat din nou cuvântul Marc-André. Nu este normal ca dacă eu nu voi mai juca, şi tu să te opreşti.”
Nu, eu joc. ţie cum iţi merge recuperarea?
Lucrez intens şi păstrez speranţa vindecării.
Conversaţia s-a terminat după zece minute. Nici unul dintre băieţi nu au evocat lecţia primită cu atâta duritate: adevăratele victorii sunt acelea pe care le obţinem cu noi înşine. Marc-André Emond se deplasează astăzi cu o cârjă. El speră ca în viitor să-şi facă o cariera de critic sportiv.
sursa: revista online "Împreună"

Captiv si in pericol

Photo: Yves Beaulieu
de: Margo Pfeiff
 Incercand din rasputeri sa tina directia unei curbe usoare cu volanul care nu raspundea la nicio comanda, soferul Luke Verhaegen privi ingrozit cum autocisterna pe care o conducea derapa pe drumul cu pietris si se rasturna intr-o parte. O ploaie de criblura si de cioburi din parbriz il acoperi, in timp ce cazu pe podea, in dreptul scaunului pasagerului. In momentul urmator, cisterna cilindrica pe care o remorca se rasuci, lovind cabina in dreptul locului soferului si sfasiindu-i acoperisul.
Monstrul continua sa se rostogoleasca inspre el, incarcat cu 42.000 de litri de propan. Cisterna strivi cuseta de dormit si scaunul soferului de tabloul de bord, prinzand picioarele lui Verhaegen la mijloc. Cand totul se opri, soferul zacea cu picioarele in sus, cu partea dreapta a capului inghesuita peste servieta sa, aflata acum pe usa din dreapta, care devenise practic podeaua vehiculului rasturnat. Ceafa i se sprijinea in volan, iar fruntea ii era lipita de consola de bord. Nu-si putea misca decat bratul drept; de-abia reusea sa respire, din cauza tabloului de bord, care ii apasa pieptul. Propanul, o substanta extrem de usor inflamabila, tasnea prin supapele sparte in urma impactului. In ziua de 29 octombrie 2004, la ora 16, Luke Verhaegen a ramas captiv intr-o bomba cu ceas, pe un drum pierdut in salbaticie, la 1.000 de km distanta de Montreal.
Verhaegen (64 de ani, originar din Brampton, Canada) se chinui sa se elibereze, dar, cand isi dadu seama ca nu este cu putinta, izbucni intr-un acces de furie. Unde gresise? Adormise? Incepu sa injure, pentru ca era primul accident major pe care il facea in cei 43 de ani de cariera ca sofer si instructor de camion. Regreta ca acceptase traseul de pe acel drum uitat de lume. O facuse numai din curiozitatea de a vedea o noua parte a tarii.
Daca mor, cine va avea grija de Diane?, se gandi el la marea lui iubire din copilarie. Se casatorisera cand el avea 19 ani, iar ea 16. Cu sase luni inainte de acest accident, Diane fusese diagnosticata cu Alzheimer. Mama celor trei copii ai lui avea acum nevoie de el mai mult ca oricand. „Imi pare rau, Diane! Imi pare rau!“, striga el. La 500 de km departare catre vest, in Radisson, avea loc un festin in cinstea aniversarii a 25 de ani de la demararea proiectului hidroelectric Hydro-Québec din Golful James.
Dupa cina si discursurile de incheiere, lt. Michel Basque, reprezentant al politiei locale, primi o bataie pe umar de la un coleg care ii aducea vestea ca avusese loc un accident la kilometrul 456. Seful politiei se scuza si parasi festivitatea.
Un sofer de camion anuntase prin telefonul mobil prezenta unei cisterne din care se scurgea propan, la marginea drumului Trans-Taiga, lung de 688 de kilometri si acoperit cu pietris. Drumul deservea mai multe centrale Hydro-Québec, aflate la est de Radisson, inspre Labrador. Soferul era inca in viata.
In timp ce parasea festivitatea, Basque il suna pe seful brigazii locale de pompieri, Denis Jutras. Apoi, suna la Superior Propane, proprietarul remorcii, si la CANUTEC, serviciul de consiliere pentru urgente, din Ottawa. Li s-a spus ca nimeni sa nu se apropie la mai putin de doi kilometri de locul accidentului pana la dispersarea vaporilor. La fata locului a sosit o echipa de salvare formata din lucratori de la Hydro-Québec, din Brisay (situat spre capatul estic al drumului). Singurul lucru pe care il puteau face era sa blocheze drumul pe ambele parti si sa astepte.
Verhaegen stia ca orice incercare de eliberare a soferului ar fi insemnat sinucidere pentru salvatori. Era constient de pericolele ivite din cauza prezentei propanului, un lichid foarte volatil, care isi marise volumul de 270 de ori la scurgerea din cisterna aflata sub presiune. O singura scanteie produsa de un obiect izbit de o piatra, de bujiile unui vehicul aflat in trecere sau chiar de contactele luminilor din panoul de bord ar declansa un incendiu de proportii. Caldura ar duce la cresterea volumului cisternei si ar produce o explozie ce ar lasa in urma un crater imens. La caderea noptii, afara erau 2°C. Imbracat doar cu un tricou, blugi si o salopeta de protectie contra incendiului, Verhaegen incepu sa tremure puternic.
Aproape de ora 22, locotenentul Basque mergea de colo-colo, nelinistit, prin biroul inchiriat de Hydro-Québec.
- Este acolo de sase ore!, se rasti Jutras. Serviciile de urgenta au zis ca golirea cisternei cu propan ar putea dura de la 24 ore pana la doua saptamani.
- Inainte sa-l las sa moara, trebuie sa verific personal daca nu se poate face chiar nimic, spuse Basque. Insa i-ar fi luat cel putin sapte ore sa ajunga la locul accidentului. Sefii de la Hydro-Québec si-au dat acordul ca Basque sa ia avionul firmei pentru a incerca o operatiune de salvare. Basque a apelat toate statiile hidroelectrice pe o raza de 500 de kilometri: „Aduceti apa, camioane, cabluri, lanturi, de toate. Nu stiu de ce voi avea nevoie“, le spuse.
Jutras si Frédéric Gravel, un pompier in varsta de 25 ani, urma sa-l insoteasca pe Basque pe parcursul zborului de o ora pana la o pista de aterizare acoperita cu pamant. Ar mai fi avut de strabatut o distanta de o ora cu masina pana la locul accidentului. Decolasera la 23.30.
In cabina, Verhaegen incepu sa spuna o rugaciune; nu mai facuse asta de zeci de ani. Dar chipul si soarta Dianei ii bantuiau cel mai mult gandurile. Se sprijini pe claxonul camionului, eliberandu-si frustrarea. Apoi, se opri brusc; contactul electric al claxonului ar fi putut produce o scanteie. Fusese toata viata ingrozit de gandul ca ar putea muri ars de viu. Cu mana ramasa libera, bajbai dupa un ciob din parbriz, cu care ar fi urmat sa-si taie gatul daca autocamionul ar fi luat foc.
Ajunsi la blocajul de pe drum, Basque si Jutras i-au intrebat pe voluntari daca vor sa-i insoteasca pana la camion. Doi barbati din Brisay, Alain Bertrand si Denis Dufour, s-au oferit imediat. Jutras si Gravel i-au ajutat pe Basque si pe ceilalti doi voluntari sa imbrace salopetele si cizmele ignifuge; la ora 1.30, cei cinci se aflau deja la locul accidentului. Un nor de propan stralucea in jurul camionului avariat.
Printre resturile deformate ale cabinei, Gravel gasi o lanterna fara contacte, pe care si-o atasa la casca. Apoi, zari chipul lui Verhaegen, printr-un mic orificiu din peretele termoizolant al motorului. Schimba cateva cuvinte cu soferul, intrebandu-l doar cum il cheama si cum se simte; in situatii de risc major, salvatorul trebuie sa-si controleze bine emotiile pentru a nu se atasa sufleteste de victima care ar putea pieri in orice clipa. Vantul batea prea slab pentru a putea risipi norul de propan, cu toate ca senzorii de gaz semnalau prezenta vaporilor pana la un kilometru distanta de locul accidentului. Jutras hotari ca ar putea fi amenajat un post de comanda la 400 de metri de camion.
Basque si Jutras i-au rugat pe cei doi voluntari din Brisay sa-i ajute sa blocheze jetul de propan lichid care curgea din cisterna. Cu ajutorul unei benzi izolante pentru conducte, au incercat sa ataseze un furtun de la masina pompierilor la una din supapele sparte, pentru a devia scurgerea.
Nu au reusit, asa ca au incercat din nou sa astupe scurgerea, batand bucati de lemn cu ciocane de cauciuc in supapele distruse. Nici asta n-a mers.
- Plecati! Daca explodeaza, veti muri!, striga Verhaegen din cabina.
La ora 4.45, Verhaegen isi pierduse de tot vlaga.
- Va muri daca nu-l scoatem de acolo imediat, spuse Gravel.
Cateva clipe mai tarziu, vantul isi schimba usor directia. Basque ii spuse lui Jutras:
- Bate din directia camionului. Avem sanse sa-l salvam acum?
- Cred ca avem cam 60% sanse de succes, raspunse Jutras.
Basque nu mai ezita:
- Il scoatem acum sau e pierdut.
Inainte de toate, Jutras si Gravel au intrerupt curentul electric. Odata cu deconectarea cablurilor bateriei, sansa de a se produce vreo scanteie era minima, dar fatala. Verhaegen isi reveni odata cu stingerea luminilor.
- Vom incerca sa te scoatem de aici, ii spuse Gravel.
Salvatorii au prelungit cu ajutorul unui lant cablul de tractare al unui camion, pentru a permite rularea de la distanta a mecanismului electric de tractiune. Verhaegen ii auzea. Era uimit de altruismul salvatorilor si, chiar daca nu cunostea franceza, increderea si spiritul de echipa al acestora razbateau pana la el.  
De teama producerii de scantei, Jutras si echipa lui nu puteau folosi decat ustensile manuale, din alama. Au reusit sa prinda cablul de cabina si i-au spus lui Verhaegen ca vor incepe sa o traga. Au inceput sa invarta incet cablul. Volanul s-a dislocat. In cele din urma, Verhaegen reusi sa-si scoata capul din stransoarea de menghina.
Pentru a-i putea elibera picioarele, cablul camionului de tractare trebuia sa ridice cabina, care ramasese legata de cisterna. Echipa de salvare a fost nevoita sa lucreze sub cabina ridicata, pentru a avea acces la Verhaegen.
- Dati-mi o ranga, spuse Verhaegen.
Gravel ii inmana o parghie de alama, pe care Verhaegen o introduse intre schimbatorul de viteze si scaunul care ii prinsese picioarele.
- Acum apasa-mi cu putere pe picioare!, ii zise el.
- S-ar putea fractura, zise Gravel.
- Rupe-le daca e nevoie, se rasti Verhaegen. Oricum o sa mor.
Cand cel de-al doilea picior al lui Verhaegen a fost eliberat din stransoare, Gravel l-a apucat de gulerul salopetei si, cu ajutorul celorlalti, l-a tras afara din camionul cu propan. La postul de comanda, Basque asteptase pe intuneric, timp de doua ore nesfarsite, fara a avea nici cea mai vaga idee despre ce se intampla la camion. La ora sapte, salvatorii au pornit in fuga spre el, carandu-l pe Verhaegen pe o targa.
Statuse captiv mai mult de 15 ore.
- Sa plecam de-aici!, spuse Jutras gafaind.
Dupa ce il scosesera pe sofer si lasasera jos cabina, in cisterna se forma o fisura mare.Pe 31 octombrie, Verhaegen, internat la Spitalul Chicoutimi, primi un telefon de la Basque, care il informa ca accidentul avusese loc din cauza unei piese stricate la sistemul de directie al axului posterior. Verhaegen povesteste calm detalii despre accident, dar izbucneste in lacrimi cand vorbeste despre salvatorii sai. „Sunt coplesit de faptul ca niste straini si-au riscat viata pentru mine.
Spera ca intr-o buna zi sa-i cunoasca pe acei barbati pe care nu i-a vazut niciodata; nu-i cunoaste decat dupa voce si dupa lampile orbitoare ale castilor: „Poate candva voi avea imaginea completa a salvatorilor mei.
sursa: erd.ro 

Miracol pe zborul 516

de: Kenneth Miller
Era o zi cenuşie şi friguroasă din luna septembrie a anului trecut, când 72 de pasageri s-au îmbarcat pe un avion Tupolev Tu-154 pentru calatoria de cinci ore de la Polyarnyj, din nord-vestul Rusiei, la Moscova. La fel ca alţi pasageri, Stanislav şi Ekaterina Sestakov zburaseră pe acea rută atât de des, încat îi ştiau pe membrii echipajului pe nume. Dar asta nu-l ajuta pe Stanislav, un tânăr de 30 de ani, să fie mai calm. Ca de obicei, era convins că zborul avea să se termine prost. Ekaterina, care avea tot 30 de ani, l-a liniştit: „Dacă ne e scris să ne prăbuşim, ne vom prăbuşi. Dacă nu, nu“. Logica ei nu reuşea să-l liniştească, dar nu avea încotro: trebuia să zboare.
Era singura modalitate de a străbate distanţa de la asezările din zona minelor de diamant de lângă Udachny, oraşul în care locuiesc, până la Moscova. Cursa decolează de pe aeroportul Polyarnyj, care are o singură pistă şi o singură linie aeriană, compania Alrosa Mirnii.
Pentru soţii Sestakov era un moment deosebit de încordat. Cu şase luni înainte, Ekaterina fusese numită sefa departamentului de delincvenţă juvenilă al poliţiei regionale. Noul ei loc de munca era la Mirnii, la 500 de kilometri spre sud de Udachny – prea departe pentru a face naveta de acasă, unde locuiau împreună cu fiica lor. Stanislav, operator de utilaj greu la o mina, nu avea cum să se mute. Aşadar, Ekaterina închiriase un apartament lângă birou. Se întampla adesea să treacă şi două luni fără să-i vadă pe cei dragi. Distanţa dusese la certuri şi cei doi o trimiseseră pe Sofia, fetiţa lor de cinci ani, să stea peste vară la bunica ei, la Marea Neagră. Între timp, ei aveau să se străduiască să rezolve situaţia. Acum să-şi revadă fetiţa şi să-şi facă vacanţa în familie. Cu toate acestea, Stanislav nu reuşea să se relaxeze.
În carlingă, atmosfera era mai relaxată. Echipajul de zbor, format din patru membri, parcurgea traseul Moscova-Polyarnyj-Moscova de aproape zece ani. Piloţii, Evgheni Novoselov, de 42 de ani, şi Andrey Lamanov, de 43 de ani, erau veterani experimentaţi, având împreună aproape 20.000 de ore de zbor. Novoselov e un om calm şi rezervat, pe când Lamanov este mai impulsiv şi copilaros. Cu toate astea, cei doi lucrează în tandem, ca o pereche de patinatori artistici. Cunoşteau foarte bine avionul Tu-154. Aşa că, după ce au încheiat verificările de siguranţă, au rulat pe pista şi au început să înalţe avionul mare pe cer. Nu vedeau niciun motiv pentru care să creadă că zborul avea să fie altfel decât celelalte. Dar neliniştea lui Stanislav era îndreptăţită. De data asta, urmau să aibă probleme.
La vreo trei ore de la decolare, În timp ce zburau pe deasupra zonei de nord-vest a Rusiei, avionul s-a zdruncinat puternic şi pilotul automat s-a dezactivat. Novoselov şi Lamanov au preluat rapid comenzile. Întorcându-se spre inginerul de zbor Rafik Karimov, Novoselov l-a însărcinat să afle de ce nu mai funcţiona pilotul automat. Karimov a inspectat panoul cu instrumente de bord şi a văzut un bec roşu palpâind.
Avem pană de curent“, a raportat.
Sistemul electric de bază se defectase şi avionul se comutase automat pe un sistem de rezervă, pe bază de baterii. Dar nici acesta nu funcţiona. Karimov, un barbat mărunt, cu mustaţă, având vigilenţa tăcută a unui jocheu, nu ştia care era cauza problemei, dar a înţeles rapid gravitatea situaţiei. S-a uitat la ceas: arăta ora 06.59.
Novoselov, care era comandantul de zbor, a contactat prin radio centrul de control regional al traficului aerian şi i-a informat pe cei de acolo ce probleme sunt. „S-ar putea să fie nevoie să recurgem la o aterizare de urgenţă“, a spus el. „Vă rog încercaţi să depistaţi cauza...“, a început controlorul de trafic, însă transmisia s-a întrerupt. Apoi, aparatele de măsură, instrumentele, dispozitivele de navigaţie şi sistemele de control au început să se închidă pe rand.
Avionul Tu-154 are patru baterii de rezervă, iar cele de pe zborul 516 de la Polyarnyj aveau cel puţin 11 ani vechime. Durata declarată de funcţionare este de 12 ani. Anchetatorii au conchis ulterior că una dintre cele patru baterii a fost afectată de asa-numita „epuizare termică“, adică s-a supraîncălzit în aşa măsură, încât lichidul electrolitic s-a evaporat. Acest fapt a afectat şi bateria de alături, care s-a defectat şi ea. Apoi, fără nicio legătură cu defectarea bateriilor, un şoc de tensiune a afectat sistemul electric principal al avionului. Cele două baterii rămase nu puteau susţine singure sistemele electronice complexe ale avionului şi, în câteva minute, s-au epuizat. Acum, piloţii erau nevoiţi să acţioneze totul manual.
Soţii Sestakov, care stăteau la clasa economică, în faţă, au văzut cum se stingea treptat martorul luminos pentru cuplarea centurii de siguranţă. Apoi, deodată, avionul s-a legănat, şi, timp de câteva clipe, părea că piloţii se chinuiesc să-l controleze.
Se întâmplă ceva, i-a spus Stanislav soţiei lui. O să ne prăbuşim.
Nu-ţi face griji, i-a răspuns ea mecanic. Totul va fi în regulă.
Sefa însoţitorilor de bord, Elena Razumova, a observat unele anomalii. S-a dus în carlingă şi a întrebat dacă e ceva în neregulă. „Avem o mare problemă“, i-a răspuns inginerul Karimov succint. „O să-ţi explicăm mai târziu.“
Razumova, o femeie de 50 de ani care nu-şi arăta vârsta, a revenit în cabină şi le-a spus celorlalţi însoţitori de zbor să fie pregătitţi să primească instrucţiuni. Toţi cinci s-au asigurat că au legitimaţiile în buzunar, conform procedurii-standard, în caz că ar fi trebuit să li se identifice cadavrele.
Piloţii au coborât avionul de la 10.600 de metri la 3.000 şi apoi la 1.200, chiar deasupra norilor. Era riscant să coboare mai mult fără giroorizont, aparatul care le permite piloţilor să ţină aripile avionului drepte când norii ascund orizontul şi care acum nu mai funcţiona. Au zburat aşa vreo 150 de kilometri, cautând un spaţiu între nori prin care să se poată strecura în siguranţă, pentru a identifica apoi un loc unde să aterizeze.
Deodată, un bec de avertizare – de la unul dintre puţinele aparate care încă funcţionau – s-a aprins, indicând că nivelul combustibilului era periculos de scăzut. La scurt timp după aceea, o alarmă a început să sune puternic. Nu se mai consuma combustibil din rezervoarele principale, deoarece avionul nu mai era alimentat constant cu curentul necesar pentru funcţionarea pompelor, iar cele trei motoare mai puteau folosi doar combustibilul rămas în rezervorul mic ce le alimenta direct. Mai aveau doar pentru 30 de minute. Nu era timp de pierdut. Concentrându-se asupra celor învăţate în timpul instruirii, şi nu asupra inimii care dădea să-i sară din piept, navigatorul Serghei Talalaiev,î n vârstă de 52 de ani, a încercat să trimită un semnal S.O.S. pe o frecvenţă de urgenţă, neştiind că transmiţătorul deja nu mai funcţiona.
Trebuie să coborâm sub nivelul norilor“, i-a spus Novoselov însoţitorului de zbor Nikolai Dmitriev, care venise să vadă dacă poate ajuta cu ceva. „Mai bine te întorci în cabină.“
Dmitriev, în vârstă de 42 de ani, nu a mai avut nevoie de alte explicaţii. Le-a transmis vestea celorlalţi însoţitori de zbor, printre care se număra şi soţia lui, Elena Dmitrieva. Cei doi zburau împreună de şapte ani. Acum era înspăimântat. Oamenii depindeau de el şi trebuia să-şi ascundă frica şi să facă faţă situaţiei. Le-a spus pasagerilor care reveniseră la locurile lor să-şi cupleze centurile de siguranţă, evitând să-şi privească soţia în ochi.
Stanislav Sestakov era deja convins că vor muri.
Când avionul a început să coboare şi a întrat în albul derutant al norilor, Novoselov şi Lamanov s-au concentrat pe menţinerea controlului asupra avionului. Din fericire, stratul de nori era subţire şi, după câteva secunde, au ieşit.
Pământul de dedesubt era acoperit de taigale, pădurile de pin şi mesteacăn ce îmbracă majoritatea zonelor din nordul Rusiei. Un râu şerpuia pe terenul plat, cu un banc de nisip în mijloc. Nu era locul ideal ca un avion de 82 de tone să încerce să aterizeze pe apă. Dar oriunde era mai bine decât în padure. „Încercăm să aterizăm pe nisip“, i-a spus Novoselov lui Dmitriev, care revenise în carlingă.
Însoţitorul de zbor s-a dus să-şi anunţe colegii. Acestia au început să încuie dulapurile, să asigure echipamentele şi să-i mute pe pasageri, pentru a elibera ieşirile de urgenţă. Piloţii  zburau mai jos, pentru a inspecta mai îndeaproape terenul. Depistând o mică asezare în depărtare, auî ncercat să se învârtă în jurul ei. Când şi-au încheiat turul, ceva incredibil le-a apărut înaintea ochilor: o pistă de aeroport.
Mica asezare Izhma – ai cărei locuitori se îndeletniceau cu păstoritul renilor – se afla la 1.500 kilometri nord de Moscova. Pe vremea URSS-ului, la marginea sa a fost construit un mic aeroport civil, închis apoi, în 1997. Ulterior, a fost redeschis ca terminal pentru elicoptere. Nu mai era nevoie de pistă şi dintre dale răsăriseră buruieni. Însă Serghei Sotnikov, administratorul fostului aeroport, menţinuse betonul în condiţii decente.
Pe cer, deasupra Izhmei, piloţii avionului Tu-154 continuau să se învârtă, încercând să alinieze avionul pentru aterizarea dificilă. Pista aeriană de la Izhma are doar 1.340 de metri lungime, iar lungimea necesară pentru aterizarea unui Tu-154 este de 2.500 de metri. Piloţii voiau să se asigure că avionul va atinge solul pe primii câţiva metri ai pistei, astfel încât să aibă la dispoziţie o porţiune cât mai lungă de pistă pavată.
Trenul de aterizare putea fi coborât manual, dar flapsurile, voleţii şi spoilerele acţionate electric – toate elemente folosite în mod obişnuit pentru a încetini avionul – nu erau funcţionale. Novoselov şi Lamanov trebuiau să-şi amintească tehnicile de moda veche, pentru a ateriza cu un gigant aeronautic modern pe o pistă concepută pentru avioane mici, cu elice. Au înconjurat zona o dată, de două, de trei ori, reducând treptat viteza avionului şi ajustând unghiul de abordare. De fiecare dată, însoţitorii de zbor le repetau pasagerilor instrucţiunile pentru aterizarea de urgenţă. Unii se rugau, alţii vomitau în pungile pentru răul de avion. Însoţitorii de zbor se plimbau pe culoare, încercând să le zâmbească şi să-i încurajeze. Stanislav şi-a întrebat soţia:
Dacă murim, ce se va întâmpla cu micuţa noastră Sofia?
O sa aibă mama grijă de ea, i-a răspuns ea, strângându-l de mână.
La a patra încercare, piloţii au început să se îndrepte spre ţintă. Singurele instrumente care mai funcţionau erau cele ce indicau altitudinea, viteza verticală şi viteza avionului faţă de aer.
În timp ce avionul se repezea spre pistă, însoţitorii de zbor s-au aşezat şi şi-au pus centurile de siguranţă, strigând:
Atenţie! Aterizăm!
Am gura atât de uscată, încât nici nu mai pot sa înghit, i-a mărturisit Dmitriev însoţitoarei de zbor care stătea lângă el, în partea din faţă a avionului.
Şi eu la fel, i-a spus ea.
Dmitriev şi soţia lui, desemnaţi să se aseze în părţi opuse ale avionului, nu apucaseră să-şi ia la revedere. Prin hublouri se vedea taigaua, ce trecea în viteză pe lângă ei.
Lamanov a împins manşa înainte doar cât să treacă în arc peste ultimii copaci, apoi, rapid şi cu dibăcie, a îndreptat avionul spre pistă. La o clipă de la atingerea solului, Novoselov a băgat motoarele în marşarier şi avionul a atins betonul cu roţile principale. După ce roata de bot a atins solul, Lamanov a acţionat frânele. Avionul a încetinit rapid de la 380 de kilometri la ora la 100, însă pista era mult prea scurtă. Aripile şi carlinga au secerat copacii tineri asemenea unor crose, în timp ce avionul Tu-154 a ieşit cu viteză de pe pistă, întrând în pădure.
Doamne ajută!, se ruga Novoselov.
Apoi şi-a spus: După toate astea, te rog, Doamne, nu ne lăsa să murim stupid, fiindcă un copac va lovi carlinga.
În cabină, pasagerii ţipau văzând crengile ce loveau hublourile. Când avionul s-a oprit, în sfârşit, la 200 de metri după ce întrase în pădure, din roţile încâlzite din cauza frecării ieşeau aburi. Unii pasageri au aplaudat. Alţii, crezând că văd fum, au început să ţipe: „Deşchideţi uşile!
Unul dintre ei era Stanislav. S-a repezit pe culoar, dar un însoţitor de zbor, hotarât să-i împiedice să se calce în picioare, i-a ţinut calea.
Rămâneţi acolo!“, i-a spus. „Vă rog să luaţi loc.
În clipa aceea, soţia lui a izbucnit în plâns şi Stanislav şi-a dat seama că avea nevoie de el. S-a asezat şi a început să o mângâie pe umăr: „Nu-ţi face griji“, i-a şoptit cu blândeţe. „Totul este în regulă.“A durat ceva mai mult până când şi ceilalţi pasageri au putut fi convinşi să stea liniştiţi. În momentul în care un însoţitor de zbor a deşchis ieşirea de urgenţă, a privit în afară şi a anunţat că nu luase nimic foc, mulţimea s-a liniştit. În scurt timp, toţi au fost evacuaţi. După zece minute, au sosit detaşamentele locale de urgenţă.
În burniţa de afară, prieteni şi necunoscuţi se îmbrăţişau, îşi ofereau tigări şi sorbeau din vodca şi coniacul primite. Dar munca echipajului nu se încheiase. Avionul trebuia sigilat şi echipajul era obligat să dea raportul oficialităţilor. Un ofiţer s-a apropiat de Novoselov cu o expresie gravă.
Avem o victimă, i-a spus bărbatul.
Pilotul s-a cutremurat.
Cine?
Aţi omorât un iepure de câmp, i-a răspuns ofiţerul, începând să zâmbească larg.
Novoselov a râs mult, din toată inima, inspirând profund din aerul curat de pădure.
În după-amiaza aceea, majoritatea pasagerilor au zburat la Moscova de pe un alt aeroport, cu un alt avion Tu-154. Un singur cuplu, prea traumatizat ca să mai zboare, a ales să plece cu trenul. Cei doi nu erau însă soţii Sestakov.
sursa: erd.ro 

O fată curajoasă

de: Joshua Wolf Shenk
Aaron Cole nu putea refuza o aventură, iar iubita lui, Shelly Johnson, nu putea să nu-l însoţească. Trecând prin New Hampshire, într-o călătorie spre rezervaţia Baxter, din statul american Maine, cei doi se mai opriseră să facă sărituri în apă, de pe stânci. Când au văzut cascada Silver, din Muntii White, cu o înălţime de 183 de metri, Aaron s-a gândit la un singur lucru: s-o escaladeze. Era o zi însorită de august. Cei doi studenţi se echipaseră cu costumele de baie şi papucii de plajă. În scurt timp, se căţărau pe stâncile ce mărgineau cascada.
Urcuşul lor nu era chiar o plimbare. Un site de alpinism avertiza că, pentru această cascadă, este nevoie de "picioare sigure şi nervi de oţel", înainte de a recomanda sec să nu se încerce escalada. Alpinistă experimentată, Shelly, de 22 de ani, avea totuşi nevoie de o mână de ajutor de la Aaron, prietenul ei cu un an mai mare. Când vine vorba de căţărare, să urci atunci când vezi ce se află în faţa ta, e partea cea mai uşoară. Dar cum vom coborî oare?, se întreba Shelly. După vreo 45 de minute de căţărare, când nu mai era mult până în vârf, Aaron hotâri să intre în cascadă. Acolo dădură de stânci acoperite cu muşchi.
- Te rog, nu o face, îi spuse Shelly. Dar îl cunoştea pe Aaron: îngrijorarea ei nu facea decât să-l stârnească. Nevrând să-i dea satisfacţie, ea o porni înapoi, în direcţia din care venise. Când privi în urmă, câteva secunde mai tarziu, vîzu că Aaron căzuse pe spate şi începuse să alunece pe pantă. Cu fiecare secundă care trecea căpăta viteză tot mai mare şi se îndrepta spre o stâncă ascuţită. Pentru o secundă, Shelly se uită neincrezătoare.
Apoi ţipă. - Răsuceşte-te!, îi strigă lui Aaron. Spera că el va putea să se rostogolească afara din curentul puternic şi să se agaţe de una din stâncile mai uscate, aflate la doar jumătate de metru în lateral. Dar Aaron nu reuşi să se prindă. Shelly văzu cum se izbeşte de o stâncă şi, apoi, cum corpul îi devine inert. Apoi dispăru dincolo de marginea pietrei.
Aaron şi Shelly s-au cunoscut în ultimul an, la liceul Grass Lake, din Michigan. Părinţii lui erau antrenorii ei, tatăl la atletism, iar mama la majorete. Ea şi Aaron s-au împrietenit în primăvara următoare, când el l-a ajutat pe tatăl ei la o competiţie de atletism, arbitrând proba de săritură cu prăjina. La acea compeţitie participa şi Shelly. La prima întâlnire au călărit şi s-au plimbat cu maşina la lumina lunii. Idila a continuat şi la facultate. Shelly făcea studii medicale la Universitatea Michigan, iar Aaron studia logopedia la Universitatea Eastern Michigan, din apropiere. Plecau deseori în excursii, să practice sporturi de apă sau de iarnă, să călărească sau să meargă în drumeţii cu cortul. Era o relaţie fericită, mărturiseşte Shelly. Aveau o singură problemă: plăcerea lui Aaron de a risca. "Să vă explic", spune ea. "Suntem împreună de patru ani şi jumătate, şi nici nu-mi mai amintesc de câte ori l-am dus la spital. El nu a trebuit să mă ducă pe mine niciodată." Shelly l-a văzut pe Aaron căzând de pe cal sau făcându-şi praf snow-board-ul, dar aceste accidente nu o pregătiseră pentru ceea ce avea să se întâmple la cascada Silver.
După ce a coborât şi a reuşit să privească peste marginea stâncii, l-a văzut pe Aaron zăcând pe burtă, la vreo doi metri şi jumătate mai jos, într-o baltă. Avea convulsii. Balta era roşie de la sângele său. Shelly a sărit în apă şi a reuşit să-l întoarcă pe Aaron şi să-l tragă într-un loc uscat. Nu respira, aşa că i-a făcut respiraţie artificială, cum făcuse de nenumărate ori la cursurile de prim ajutor, dar niciodată într-o situaţie reală. După a patra încercare, el a scuipat apa, iar pieptul a început să-i se ridice şi să coboare. Îşi reveni, dar apoi îşi pierdu din nou cunoştinţa. Acum că Aaron respira, Shelly îi studie rănile. Unele erau vizibile. Dintr-o rană de vreo cinci centimetri, aflată între sprânceana sa stângă şi tâmplă, curgea sânge. La ceafă, avea o umflătură de mărimea unui ou de gâscă. Mai avea şi o tăietură adâncă pe antebraţ. Datorită pregătirii ei de asistentă medicală, Shelly putea să observe şi lucrurile mai puţin evidente. Ochii lui Aaron arătau ca şi cum i s-ar fi rotit în cap, iar pupilele, îşi aminteşte ea, erau nişte puncte mici şi negre, ca vârful unui creion. Toate acestea sunt semnele clasice ale unui traumatism cerebral. A mai observat şi că tăietura de pe braţul lui Aaron era periculos de aproape de artera radială. Dacă aceasta era afectată, ar fi putut muri.
Cei doi îşi lăsaseră telefoanele mobile în maşină şi erau singuri. Ştiind că nu avea niciun ajutor în apropiere, Shelly se afla în faţa unei decizii dificile. Trebuia să încerce să-l coboare singură pe Aaron pe poteca abruptă? Dacă măduva spinării îi era afectată, orice mişcare îi putea provoca paralizia. Dar dacă îl lăsa acolo, avea să sngereze pănă la moarte. Nu pot să-l părăsesc aici, se decise ea. Shelly ştia că rana lui Aaron trebuia bandajată, dar nu avea nimic la îndemână, cu excepţia hainelor de pe ea - o pereche de colanţi scurţi, elastici, şi sutienul de la costumul de baie. Mai întâi îşi scoase colanţii şi-i infăşură în jurul capului lui Aaron, ca pe un garou. Dar cum să procedeze cu rana de la mână?
"Aici si-a dovedit utilitatea sutienul de la costumul de baie", spune Shelly. Nu m-am gândit nicio secundă că oamenii mă vor vedea fără sutien. Când eşti într-o astfel de situaţie, faci orice. Mi-aş fi dat jos şi slipul dacă ar fi fost nevoie. Shelly are încă dificultăţi în a povesti ce a făcut mai departe. Are o înălţime de 1,67 de centimetri şi o greutate de 52 de kilograme. Aaron are cu zece centimetri mai mult şi cântăreşte 72 de kilograme. De obicei, ea nu-l poate ridica nici măcar pentru câteva secunde. Dar, datorită exploziei de adrenalină provocate de accident, a reuşit să se mobilizeze şi să pună mâinile lui Aaron pe după umerii ei, să se întindă şi să pornească încet la vale. Ca să coboare stâncile cu pereţi verticali, a trebuit să se aseze şi să înainteze centimetru cu centimetru, lăsându-se pe spate, ca să-l ţină pe Aaron lipit de stânci. "Eram îngrozită că ar fi putut să cadă din spatele meu", îşi aminteşte ea. "Nu-ţi pierde cunoştinţa", îi tot spunea lui Aaron. "Stai cu mine!"
A strigat după ajutor, dar vuietul cascadei îi acoperea vocea. E un adevarat coşmar, se gândea. Ţip, dar nu mă poate auzi nimeni! Pe măsură ce se apropia de baza muntelui, cam la opt sute de metri de unde căzuse Aaron, Shelly zări un grup care se învartea pe lângă un iaz.
- Ajutaţi-ne!, ţipa ea. Vernon-John Gibbins mergea, la volanul maşinii sale de teren, pe izolatul dar spectaculosul drum 302 din New Hampshire, când o maşina a poliţiei îl depăşi, apoi opri pe marginea drumului. Asistent la terapie intensivă, Vernon se indrepta spre o mică localitate din Maine, unde îşi petrecea vara conducând dispensarul. Când văzu poliţistul traversând drumul spre cascadă, cu trusa de prim ajutor în mână, opri maşina şi se grăbi să se alăture grupului adunat în jurul lui Aaron, care era slăbit, dar conştient. - O să te faci bine, îi spuse Vernon lui Aaron, după ce se uită la rănile de la cap şi de pe braţ. Dar adevărul este că nu era foarte sigur de asta. Un excursionist din grupul de lângă lac sunase la urgenţe, dar cine putea să ştie cât avea să dureze până ajungea ambulanţa în zona rurală din New Hampshire?
În timp ce aşteptau, Shelly, care îmbrăcase o rochie din maşină, vorbea încet cu Aaron şi apăsa ranile ca să nu mai sângereze. Dar, într-un interval de trei minute, tânărul, calm şi coerent la început - ştia cum îl cheamă şi că avusese un accident când se căţăra pe stânci, dezvoltă un comportament incontrolabil, fiind nevoie ca trei bărbaţi să-l pună la pământ pentru a se calma. Vernon recunoscu semnele clare ale unei hemoragii cerebrale, care determina creşterea presiunii intracraniene. Urmarea este că, uneori, victimele devin dezorientate şi agresive. Aşa se manifesta şi Aaron. După 15 minute, un asistent sosi cu o ambulanţă. Dar nu avea pregătirea care să-i permită să-i administreze un sedativ lui Aaron, lucru necesar înainte de intubare. Iar fără intubare Aaron nu putea fi transportat, pentru că exista riscul să facă un stop respirator pe drum. Asistentul chemă paramedicii. Aaron deja stâlcea cuvintele şi încă mai încerca să lovească. "Dar, chiar şi aşa, povesteşte Vernon, părea să se calmeze când auzea vocea lui Shelly".
Tânăra îngenunchease lângă el, îl ţinea strâns de mână şi-l mângaia pe păr, spunându-i: "Te iubesc" şi "Nu te mişca". Au mai trecut încă 15 minute până a sosit cea de-a doua ambulanţă. Paramedicul îi făcu rapid lui Aaron o injecţie cu un calmant şi îl intubă. Dar, după câteva minute, Aaron se trezi şi începu să tragă de tub. Pierdeau timp preţios. Aşa că luară decizia să-l transporte pe Aaron, în ciuda rănilor pe care le avea, peste stânci şi prin iarbă, la ambulanţă. O jumătate de oră mai târziu, se apropiau de spitalul Littleton. - Aproape am ajuns, anunţă soferul. "Slavă Cerului!", îşi zise Vernon, care îi însoţise pe cei doi. Era îngrijorat însă că micul spital nu dispunea de echipamentele necesare pentru a trata acest gen de traumatisme. La spital, echipajul de pe ambulanţă îl duse imediat pe Cole la urgenţe. Aici, medicii au chemat urgent un elicopter care să-l transporte la Centrul Medical Dartmouth-Hitchcock din Lebanon, unde putea fi consultat de către un neurochirurg. Când Vernon se privi în oglindă în baia secţiei de urgenţă, îşi dădu seama că era acoperit din cap până-n picioare de sângele lui Aaron. La Dartmouth, Shelly petrecu noaptea pe o canapea, în salonul lui Aaron. Când se trezi, simţi imediat urmările zilei anterioare.
"Sunt atletă şi am avut dureri din nenumărate motive", explică ea. "Dar pur şi simplu nu mă mai puteam mişca". Şi era atât de răguşită, încât abia putea şopti. Durerea fizică era acompaniată şi de îngrijorare. Doctorii l-au ţinut pe Aaron într-o stare de comă indusă două zile, sperând ca inflamaţia creierului avea să se reducă. Echipa medicală nu putea prognoza care avea să fie starea lui atunci când se va trezi. Când a sosit şi acest moment, Shelly era tot lânga el. Doctorii i-au spus să-şi mişte degetele de la picioare. Şi, din fericire, a reuşit să o facă. Apoi, Shelly folosi semne doar de ei ştiute. Ridica degetele: unul, trei, patru. Era felul lor de a spune "Te iubesc". Când Shelly făcu semnele, Cole ridică braţul şi procedă la fel. Tânăra răsuflă uşurată. Nu avea să fie însă singura.
Imediat ce Aaron a putut vorbi, Shelly l-a sunat pe Vernon pe mobil: - Am pe cineva care vrea să te salute, a spus ea. Apoi, Vernon auzi vocea unui tânăr: - Salut, amice!, zise Aaron. Vernon începu să plângă. "Simt că nu e o întâmplare că am fost pe drumul acela chiar la momentul potrivit ca să-l pot ajuta", mărturiseşte Vernon acum. Nu numai că Aaron a scăpat fără sechele cerebrale, dar a reuşit să se aleaga doar cu câteva cicatrici pe braţ, picior şi frunte. "Le numeşte rănile lui de luptător", spune Shelly. Aaron nu-şi aminteşte prea mult din cele întâmplate după ce a alunecat. Dar îşi aduce aminte, totuşi, că Shelly i-a spus să nu între în apă. "Cred că după întâmplarea asta m-am mai liniştit puţin", susţine Aaron. "A mai dispărut puţin din inconştienţa cu care mă pun în pericol”. Shelly speră ca, data viitoare, "când îi voi spune din nou: «Aaron, nu face asta», poate se va gândi mai bine la vorbele mele”. Nu-şi poate explica nici acum felul în care a reuşit să-l care pe Aaron până la baza muntelui.
"Ma uit în urmă şi mă tot întreb cum am reuşit să fac asta? Asta mă face să simt că există forţe mai puternice decât mine, care m-au ajutat".
sursa: erd.ro