Când m-am mutat în actuala locuinţă vremelnică, mă simţeam singură şi tristă, nimic nu mă putea mângaia de norii necazurilor. Dar au venit dumnealor – cei doi porumbei sălbatici care au grijă de mine. La început zburau şi se asezau pe balustrada balconului; mă priveau curioşi şi îngrijoraţi. Le presaram firimituri de pâine şi îşi luau masa împreună; totdeauna împreună…

Cu timpul ne-am obişnuit şi când venea masa le cântam încet despre Domnul şi ei nu se speriau, ci clipeau din când în când, parcă a linişte sufletească.

Într-o zi am găsit pe balustradă numai unul. Stătea trist în razele soarelui… M-am apropiat şi l-am întrebat usor – ca să nu-l sperii – de ce e singur şi el a privit spre cer amărât, fără să-mi răspundă.

Ştiam ce înseamnă să fii singur, dar nu întelegeam unde-i era soţia. Dar până la urmă am inteles totul: el era un singuratic şi văzându-i pe cei doi confraţi ce fericiţi se simţeau la mine, a venit şi el. Numai că atunci când au apărut cei doi, el, singuraticul, s-a năpustit asupra lor, i-a lovit şi alungat. De suparare îmi venea să-l alung şi eu pe el, dar m-am gândit că nu-i bine, numai dacă-i voi arăta iubire, va învăţa şi el să iubească. El era rău, pentru că fiinţele singuratice sunt rele. Singurătatea te face rău. L-am înţeles aşa cum era şi l-am primit. Este adevarat că o perioadă ceilalţi doi nu au mai venit din cauza morocănosului, dar au găsit o cale foarte înţeleaptă; şi şi-au schimbat orele de vizită, astfel că veneau după ce pleca el. Şi aşa s-a restabilit pacea, iar eu am fost scoasă din încurcătură.

De la un timp s-a făcut tare frig afară şi mi-e milă când îmi văd prietenii, stând unul lângă altul, pe balustradă, cu ciocul în pene şi privind înăuntru. Aş vrea să-i aduc în casă, la căldură, dar încă nu au încredere în mine şi preferă vântul de afară. Aş vrea tare mult să vină, dar nu vreau să-i oblig. Tot privindu-i mi-am dat seama că aşa facem şi noi cu Dumnezeu: venim zilnic să mâncăm de la El, dar tot mai zburam în lume. Câte odată „frigul” ne strânge la geamul Său. Ştim că înăuntru e cald şi bine, dar încă nu avem încredere deplină în El şi preferăm frigul acestei lumi. Îl doare suferinţa noastră şi îşi întinde mâinile rugător spre noi, dar nu vrea să ne forţeze. Îi este teamă să nu zburăm speriaţi şi să nu ne mai întoarcem. El are multă răbdare şi încă mai aşteaptă… Poate ne hotărâm! Iubirea se măsoară prin răbdare.