de: Kenneth Miller

Era o zi cenusie si friguroasa din luna septembrie a anului trecut, cand 72 de pasageri s-au imbarcat pe un avion Tupolev Tu-154 pentru calatoria de cinci ore de la Polyarnyj, din nord-vestul Rusiei, la Moscova. La fel ca alti pasageri, Stanislav si Ekaterina Sestakov zburasera pe acea ruta atat de des, incat ii stiau pe membrii echipajului pe nume. Dar asta nu-l ajuta pe Stanislav, un tanar de 30 de ani, sa fie mai calm. Ca de obicei, era convins ca zborul avea sa se termine prost. Ekaterina, care avea tot 30 de ani, l-a linistit: „Daca ne e scris sa ne prabusim, ne vom prabusi. Daca nu, nu“. Logica ei nu reusea sa-l linisteasca, dar nu avea incotro: trebuia sa zboare.

Era singura modalitate de a strabate distanta de la asezarile din zona minelor de diamant de langa Udachny, orasul in care locuiesc, pana la Moscova. Cursa decoleaza de pe aeroportul Polyarnyj, care are o singura pista si o singura linie aeriana, compania Alrosa Mirnii.

Pentru sotii Sestakov era un moment deosebit de incordat. Cu sase luni inainte, Ekaterina fusese numita sefa departamentului de delincventa juvenila al politiei regionale. Noul ei loc de munca era la Mirnii, la 500 de kilometri spre sud de Udachny – prea departe pentru a face naveta de acasa, unde locuiau impreuna cu fiica lor. Stanislav, operator de utilaj greu la o mina, nu avea cum sa se mute. Asadar, Ekaterina inchiriase un apartament langa birou. Se intampla adesea sa treaca si doua luni fara sa-i vada pe cei dragi. Distanta dusese la certuri si cei doi o trimisesera pe Sofia, fetita lor de cinci ani, sa stea peste vara la bunica ei, la Marea Neagra. Intre timp, ei aveau sa se straduiasca sa rezolve situatia. Acum sa-si revada fetita si sa-si faca vacanta in familie. Cu toate acestea, Stanislav nu reusea sa se relaxeze.

In carlinga, atmosfera era mai relaxata. Echipajul de zbor, format din patru membri, parcurgea traseul Moscova-Polyarnyj-Moscova de aproape zece ani. Pilotii, Evgheni Novoselov, de 42 de ani, si Andrey Lamanov, de 43 de ani, erau veterani experimentati, avand impreuna aproape 20.000 de ore de zbor. Novoselov e un om calm si rezervat, pe cand Lamanov este mai impulsiv si copilaros. Cu toate astea, cei doi lucreaza in tandem, ca o pereche de patinatori artistici. Cunosteau foarte bine avionul Tu-154. Asa ca, dupa ce au incheiat verificarile de siguranta, au rulat pe pista si au inceput sa inalte avionul mare pe cer. Nu vedeau niciun motiv pentru care sa creada ca zborul avea sa fie altfel decat celelalte. Dar nelinistea lui Stanislav era indreptatita. De data asta, urmau sa aiba probleme.

La vreo trei ore de la decolare, in timp ce zburau pe deasupra zonei de nord-vest a Rusiei, avionul s-a zdruncinat puternic si pilotul automat s-a dezactivat. Novoselov si Lamanov au preluat rapid comenzile. Intorcandu-se spre inginerul de zbor Rafik Karimov, Novoselov l-a insarcinat sa afle de ce nu mai functiona pilotul automat. Karimov a inspectat panoul cu instrumente de bord si a vazut un bec rosu palpaind.
„Avem pana de curent“, a raportat.

Sistemul electric de baza se defectase si avionul se comutase automat pe un sistem de rezerva, pe baza de baterii. Dar nici acesta nu functiona. Karimov, un barbat marunt, cu mustata, avand vigilenta tacuta a unui jocheu, nu stia care era cauza problemei, dar a inteles rapid gravitatea situatiei. S-a uitat la ceas: arata ora 06.59.
Novoselov, care era comandantul de zbor, a contactat prin radio centrul de control regional al traficului aerian si i-a informat pe cei de acolo ce probleme sunt. „S-ar putea sa fie nevoie sa recurgem la o aterizare de urgenta“, a spus el. „Va rog incercati sa depistati cauza...“, a inceput controlorul de trafic, insa transmisia s-a intrerupt. Apoi, aparatele de masura, instrumentele, dispozitivele de navigatie si sistemele de control au inceput sa se inchida pe rand.

Avionul Tu-154 are patru baterii de rezerva, iar cele de pe zborul 516 de la Polyarnyj aveau cel putin 11 ani vechime. Durata declarata de functionare este de 12 ani. Anchetatorii au conchis ulterior ca una dintre cele patru baterii a fost afectata de asa-numita „epuizare termica“, adica s-a supraincalzit in asa masura, incat lichidul electrolitic s-a evaporat. Acest fapt a afectat si bateria de alaturi, care s-a defectat si ea. Apoi, fara nicio legatura cu defectarea bateriilor, un soc de tensiune a afectat sistemul electric principal al avionului. Cele doua baterii ramase nu puteau sustine singure sistemele electronice complexe ale avionului si, in cateva minute, s-au epuizat. Acum, pilotii erau nevoiti sa actioneze totul manual.

Sotii Sestakov, care stateau la clasa economica, in fata, au vazut cum se stingea treptat martorul luminos pentru cuplarea centurii de siguranta. Apoi, deodata, avionul s-a leganat, si, timp de cateva clipe, parea ca pilotii se chinuiesc sa-l controleze.
– Se intampla ceva, i-a spus Stanislav sotiei lui. O sa ne prabusim.
– Nu-ti face griji, i-a raspuns ea mecanic. Totul va fi in regula.
Sefa insotitorilor de bord, Elena Razumova, a observat unele anomalii. S-a dus in carlinga si a intrebat daca e ceva in neregula. „Avem o mare problema“, i-a raspuns inginerul Karimov succint. „O sa-ti explicam mai tarziu.“

Razumova, o femeie de 50 de ani care nu-si arata varsta, a revenit in cabina si le-a spus celorlalti insotitori de zbor sa fie pregatiti sa primeasca instructiuni. Toti cinci s-au asigurat ca au legitimatiile in buzunar, conform procedurii-standard, in caz ca ar fi trebuit sa li se identifice cadavrele.
Pilotii au coborat avionul de la 10.600 de metri la 3.000 si apoi la 1.200, chiar deasupra norilor. Era riscant sa coboare mai mult fara giroorizont, aparatul care le permite pilotilor sa tina aripile avionului drepte cand norii ascund orizontul si care acum nu mai functiona. Au zburat asa vreo 150 de kilometri, cautand un spatiu intre nori prin care sa se poata strecura in siguranta, pentru a identifica apoi un loc unde sa aterizeze.

Deodata, un bec de avertizare – de la unul dintre putinele aparate care inca functionau – s-a aprins, indicand ca nivelul combustibilului era periculos de scazut. La scurt timp dupa aceea, o alarma a inceput sa sune puternic. Nu se mai consuma combustibil din rezervoarele principale, deoarece avionul nu mai era alimentat constant cu curentul necesar pentru functionarea pompelor, iar cele trei motoare mai puteau folosi doar combustibilul ramas in rezervorul mic ce le alimenta direct. Mai aveau doar pentru 30 de minute. Nu era timp de pierdut. Concentrandu-se asupra celor invatate in timpul instruirii, si nu asupra inimii care dadea sa-i sara din piept, navigatorul Serghei Talalaiev, in varsta de 52 de ani, a incercat sa trimita un semnal S.O.S. pe o frecventa de urgenta, nestiind ca transmitatorul deja nu mai functiona.

„Trebuie sa coboram sub nivelul norilor“, i-a spus Novoselov insotitorului de zbor Nikolai Dmitriev, care venise sa vada daca poate ajuta cu ceva. „Mai bine te intorci in cabina.“
Dmitriev, in varsta de 42 de ani, nu a mai avut nevoie de alte explicatii. Le-a transmis vestea celorlalti insotitori de zbor, printre care se numara si sotia lui, Elena Dmitrieva. Cei doi zburau impreuna de sapte ani. Acum era inspaimantat. Oamenii depindeau de el si trebuia sa-si ascunda frica si sa faca fata situatiei. Le-a spus pasagerilor care revenisera la locurile lor sa-si cupleze centurile de siguranta, evitand sa-si priveasca sotia in ochi.
Stanislav Sestakov era deja convins ca vor muri.

Cand avionul a inceput sa coboare si a intrat in albul derutant al norilor, Novoselov si Lamanov s-au concentrat pe mentinerea controlului asupra avionului. Din fericire, stratul de nori era subtire si, dupa cateva secunde, au iesit.
Pamantul de dedesubt era acoperit de taigale, padurile de pin si mesteacan ce imbraca majoritatea zonelor din nordul Rusiei. Un rau serpuia pe terenul plat, cu un banc de nisip in mijloc. Nu era locul ideal ca un avion de 82 de tone sa incerce sa aterizeze pe apa. Dar oriunde era mai bine decat in padure. „Incercam sa aterizam pe nisip“, i-a spus Novoselov lui Dmitriev, care revenise in carlinga.

Insotitorul de zbor s-a dus sa-si anunte colegii. Acestia au inceput sa incuie dulapurile, sa asigure echipamentele si sa-i mute pe pasageri, pentru a elibera iesirile de urgenta. Pilotii  zburau mai jos, pentru a inspecta mai indeaproape terenul. Depistand o mica asezare in departare, au incercat sa se invarta in jurul ei. Cand si-au incheiat turul, ceva incredibil le-a aparut inaintea ochilor: o pista de aeroport.
Mica asezare Izhma – ai carei locuitori se indeletniceau cu pastoritul renilor – se afla la 1.500 kilometri nord de Moscova. Pe vremea URSS-ului, la marginea sa a fost construit un mic aeroport civil, inchis apoi, in 1997. Ulterior, a fost redeschis ca terminal pentru elicoptere. Nu mai era nevoie de pista si dintre dale rasarisera buruieni. Insa Serghei Sotnikov, administratorul fostului aeroport, mentinuse betonul in conditii decente.

Pe cer, deasupra Izhmei, pilotii avionului Tu-154 continuau sa se invarta, incercand sa alinieze avionul pentru aterizarea dificila. Pista aeriana de la Izhma are doar 1.340 de metri lungime, iar lungimea necesara pentru aterizarea unui Tu-154 este de 2.500 de metri. Pilotii voiau sa se asigure ca avionul va atinge solul pe primii cativa metri ai pistei, astfel incat sa aiba la dispozitie o portiune cat mai lunga de pista pavata.

Trenul de aterizare putea fi coborat manual, dar flapsurile, voletii si spoilerele actionate electric – toate elemente folosite in mod obisnuit pentru a incetini avionul – nu erau functionale. Novoselov si Lamanov trebuiau sa-si aminteasca tehnicile de moda veche, pentru a ateriza cu un gigant aeronautic modern pe o pista conceputa pentru avioane mici, cu elice. Au inconjurat zona o data, de doua, de trei ori, reducand treptat viteza avionului si ajustand unghiul de abordare. De fiecare data, insotitorii de zbor le repetau pasagerilor instructiunile pentru aterizarea de urgenta. Unii se rugau, altii vomitau in pungile pentru raul de avion. Insotitorii de zbor se plimbau pe culoare, incercand sa le zambeasca si sa-i incurajeze. Stanislav si-a intrebat sotia:

– Daca murim, ce se va intampla cu micuta noastra Sofia?
– O sa aiba mama grija de ea, i-a raspuns ea, strangandu-l de mana.
La a patra incercare, pilotii au inceput sa se indrepte spre tinta. Singurele instrumente care mai functionau erau cele ce indicau altitudinea, viteza verticala si viteza avionului fata de aer.
In timp ce avionul se repezea spre pista, insotitorii de zbor s-au asezat si si-au pus centurile de siguranta, strigand:
– Atentie! Aterizam!
– Am gura atat de uscata, incat nici nu mai pot sa inghit, i-a marturisit Dmitriev insotitoarei de zbor care statea langa el, in partea din fata a avionului.
– Si eu la fel, i-a spus ea.

Dmitriev si sotia lui, desemnati sa se aseze in parti opuse ale avionului, nu apucasera sa-si ia la revedere. Prin hublouri se vedea taigaua, ce trecea in viteza pe langa ei.
Lamanov a impins mansa inainte doar cat sa treaca in arc peste ultimii copaci, apoi, rapid si cu dibacie, a indreptat avionul spre pista. La o clipa de la atingerea solului, Novoselov a bagat motoarele in marsarier si avionul a atins betonul cu rotile principale. Dupa ce roata de bot a atins solul, Lamanov a actionat franele. Avionul a incetinit rapid de la 380 de kilometri la ora la 100, insa pista era mult prea scurta. Aripile si carlinga au secerat copacii tineri asemenea unor crose, in timp ce avionul Tu-154 a iesit cu viteza de pe pista, intrand in padure.
– Doamne ajuta!, se ruga Novoselov.
Apoi si-a spus: Dupa toate astea, te rog, Doamne, nu ne lasa sa murim stupid, fiindca un copac va lovi carlinga.

In cabina, pasagerii tipau vazand crengile ce loveau hublourile. Cand avionul s-a oprit, in sfarsit, la 200 de metri dupa ce intrase in padure, din rotile incalzite din cauza frecarii ieseau aburi. Unii pasageri au aplaudat. Altii, crezand ca vad fum, au inceput sa tipe: „Deschideti usile!“
Unul dintre ei era Stanislav. S-a repezit pe culoar, dar un insotitor de zbor, hotarat sa-i impiedice sa se calce in picioare, i-a tinut calea.
„Ramaneti acolo!“, i-a spus. „Va rog sa luati loc.“
In clipa aceea, sotia lui a izbucnit in plans si Stanislav si-a dat seama ca avea nevoie de el. S-a asezat si a inceput sa o mangaie pe umar: „Nu-ti face griji“, i-a soptit cu blandete. „Totul este in regula.“A durat ceva mai mult pana cand si ceilalti pasageri au putut fi convinsi sa stea linistiti. In momentul in care un insotitor de zbor a deschis iesirea de urgenta, a privit in afara si a anuntat ca nu luase nimic foc, multimea s-a linistit. In scurt timp, toti au fost evacuati. Dupa zece minute, au sosit detasamentele locale de urgenta.
In burnita de afara, prieteni si necunoscuti se imbratisau, isi ofereau tigari si sorbeau din vodca si coniacul primite. Dar munca echipajului nu se incheiase. Avionul trebuia sigilat si echipajul era obligat sa dea raportul oficialitatilor. Un ofiter s-a apropiat de Novoselov cu o expresie grava.
– Avem o victima, i-a spus barbatul.
Pilotul s-a cutremurat.
– Cine?
– Ati omorat un iepure de camp, i-a raspuns ofiterul, incepand sa zambeasca larg.
Novoselov a ras mult, din toata inima, inspirand profund din aerul curat de padure.
In dupa-amiaza aceea, majoritatea pasagerilor au zburat la Moscova de pe un alt aeroport, cu un alt avion Tu-154. Un singur cuplu, prea traumatizat ca sa mai zboare, a ales sa plece cu trenul. Cei doi nu erau insa sotii Sestakov.