de: Joshua Wolf Shenk
Aaron Cole nu putea refuza o aventură, iar iubita lui, Shelly Johnson, nu putea să nu-l însoţească. Trecând prin New Hampshire, într-o călătorie spre rezervaţia Baxter, din statul american Maine, cei doi se mai opriseră să facă sărituri în apă, de pe stânci. Când au văzut cascada Silver, din Muntii White, cu o înălţime de 183 de metri, Aaron s-a gândit la un singur lucru: s-o escaladeze. Era o zi însorită de august. Cei doi studenţi se echipaseră cu costumele de baie şi papucii de plajă. În scurt timp, se căţărau pe stâncile ce mărgineau cascada.

Urcuşul lor nu era chiar o plimbare. Un site de alpinism avertiza că, pentru această cascadă, este nevoie de "picioare sigure şi nervi de oţel", înainte de a recomanda sec să nu se încerce escalada. Alpinistă experimentată, Shelly, de 22 de ani, avea totuşi nevoie de o mână de ajutor de la Aaron, prietenul ei cu un an mai mare. Când vine vorba de căţărare, să urci atunci când vezi ce se află în faţa ta, e partea cea mai uşoară. Dar cum vom coborî oare?, se întreba Shelly. După vreo 45 de minute de căţărare, când nu mai era mult până în vârf, Aaron hotâri să intre în cascadă. Acolo dădură de stânci acoperite cu muşchi.
- Te rog, nu o face, îi spuse Shelly. Dar îl cunoştea pe Aaron: îngrijorarea ei nu facea decât să-l stârnească. Nevrând să-i dea satisfacţie, ea o porni înapoi, în direcţia din care venise. Când privi în urmă, câteva secunde mai tarziu, vîzu că Aaron căzuse pe spate şi începuse să alunece pe pantă. Cu fiecare secundă care trecea căpăta viteză tot mai mare şi se îndrepta spre o stâncă ascuţită. Pentru o secundă, Shelly se uită neincrezătoare.
Apoi ţipă. - Răsuceşte-te!, îi strigă lui Aaron. Spera că el va putea să se rostogolească afara din curentul puternic şi să se agaţe de una din stâncile mai uscate, aflate la doar jumătate de metru în lateral. Dar Aaron nu reuşi să se prindă. Shelly văzu cum se izbeşte de o stâncă şi, apoi, cum corpul îi devine inert. Apoi dispăru dincolo de marginea pietrei.
Aaron şi Shelly s-au cunoscut în ultimul an, la liceul Grass Lake, din Michigan. Părinţii lui erau antrenorii ei, tatăl la atletism, iar mama la majorete. Ea şi Aaron s-au împrietenit în primăvara următoare, când el l-a ajutat pe tatăl ei la o competiţie de atletism, arbitrând proba de săritură cu prăjina. La acea compeţitie participa şi Shelly. La prima întâlnire au călărit şi s-au plimbat cu maşina la lumina lunii. Idila a continuat şi la facultate. Shelly făcea studii medicale la Universitatea Michigan, iar Aaron studia logopedia la Universitatea Eastern Michigan, din apropiere. Plecau deseori în excursii, să practice sporturi de apă sau de iarnă, să călărească sau să meargă în drumeţii cu cortul. Era o relaţie fericită, mărturiseşte Shelly. Aveau o singură problemă: plăcerea lui Aaron de a risca. "Să vă explic", spune ea. "Suntem împreună de patru ani şi jumătate, şi nici nu-mi mai amintesc de câte ori l-am dus la spital. El nu a trebuit să mă ducă pe mine niciodată." Shelly l-a văzut pe Aaron căzând de pe cal sau făcându-şi praf snow-board-ul, dar aceste accidente nu o pregătiseră pentru ceea ce avea să se întâmple la cascada Silver.
După ce a coborât şi a reuşit să privească peste marginea stâncii, l-a văzut pe Aaron zăcând pe burtă, la vreo doi metri şi jumătate mai jos, într-o baltă. Avea convulsii. Balta era roşie de la sângele său. Shelly a sărit în apă şi a reuşit să-l întoarcă pe Aaron şi să-l tragă într-un loc uscat. Nu respira, aşa că i-a făcut respiraţie artificială, cum făcuse de nenumărate ori la cursurile de prim ajutor, dar niciodată într-o situaţie reală. După a patra încercare, el a scuipat apa, iar pieptul a început să-i se ridice şi să coboare. Îşi reveni, dar apoi îşi pierdu din nou cunoştinţa. Acum că Aaron respira, Shelly îi studie rănile. Unele erau vizibile. Dintr-o rană de vreo cinci centimetri, aflată între sprânceana sa stângă şi tâmplă, curgea sânge. La ceafă, avea o umflătură de mărimea unui ou de gâscă. Mai avea şi o tăietură adâncă pe antebraţ. Datorită pregătirii ei de asistentă medicală, Shelly putea să observe şi lucrurile mai puţin evidente. Ochii lui Aaron arătau ca şi cum i s-ar fi rotit în cap, iar pupilele, îşi aminteşte ea, erau nişte puncte mici şi negre, ca vârful unui creion. Toate acestea sunt semnele clasice ale unui traumatism cerebral. A mai observat şi că tăietura de pe braţul lui Aaron era periculos de aproape de artera radială. Dacă aceasta era afectată, ar fi putut muri.
Cei doi îşi lăsaseră telefoanele mobile în maşină şi erau singuri. Ştiind că nu avea niciun ajutor în apropiere, Shelly se afla în faţa unei decizii dificile. Trebuia să încerce să-l coboare singură pe Aaron pe poteca abruptă? Dacă măduva spinării îi era afectată, orice mişcare îi putea provoca paralizia. Dar dacă îl lăsa acolo, avea să sngereze pănă la moarte. Nu pot să-l părăsesc aici, se decise ea. Shelly ştia că rana lui Aaron trebuia bandajată, dar nu avea nimic la îndemână, cu excepţia hainelor de pe ea - o pereche de colanţi scurţi, elastici, şi sutienul de la costumul de baie. Mai întâi îşi scoase colanţii şi-i infăşură în jurul capului lui Aaron, ca pe un garou. Dar cum să procedeze cu rana de la mână?

"Aici si-a dovedit utilitatea sutienul de la costumul de baie", spune Shelly. Nu m-am gândit nicio secundă că oamenii mă vor vedea fără sutien. Când eşti într-o astfel de situaţie, faci orice. Mi-aş fi dat jos şi slipul dacă ar fi fost nevoie. Shelly are încă dificultăţi în a povesti ce a făcut mai departe. Are o înălţime de 1,67 de centimetri şi o greutate de 52 de kilograme. Aaron are cu zece centimetri mai mult şi cântăreşte 72 de kilograme. De obicei, ea nu-l poate ridica nici măcar pentru câteva secunde. Dar, datorită exploziei de adrenalină provocate de accident, a reuşit să se mobilizeze şi să pună mâinile lui Aaron pe după umerii ei, să se întindă şi să pornească încet la vale. Ca să coboare stâncile cu pereţi verticali, a trebuit să se aseze şi să înainteze centimetru cu centimetru, lăsându-se pe spate, ca să-l ţină pe Aaron lipit de stânci. "Eram îngrozită că ar fi putut să cadă din spatele meu", îşi aminteşte ea. "Nu-ţi pierde cunoştinţa", îi tot spunea lui Aaron. "Stai cu mine!"

A strigat după ajutor, dar vuietul cascadei îi acoperea vocea. E un adevarat coşmar, se gândea. Ţip, dar nu mă poate auzi nimeni! Pe măsură ce se apropia de baza muntelui, cam la opt sute de metri de unde căzuse Aaron, Shelly zări un grup care se învartea pe lângă un iaz.
- Ajutaţi-ne!, ţipa ea. Vernon-John Gibbins mergea, la volanul maşinii sale de teren, pe izolatul dar spectaculosul drum 302 din New Hampshire, când o maşina a poliţiei îl depăşi, apoi opri pe marginea drumului. Asistent la terapie intensivă, Vernon se indrepta spre o mică localitate din Maine, unde îşi petrecea vara conducând dispensarul. Când văzu poliţistul traversând drumul spre cascadă, cu trusa de prim ajutor în mână, opri maşina şi se grăbi să se alăture grupului adunat în jurul lui Aaron, care era slăbit, dar conştient. - O să te faci bine, îi spuse Vernon lui Aaron, după ce se uită la rănile de la cap şi de pe braţ. Dar adevărul este că nu era foarte sigur de asta. Un excursionist din grupul de lângă lac sunase la urgenţe, dar cine putea să ştie cât avea să dureze până ajungea ambulanţa în zona rurală din New Hampshire?
În timp ce aşteptau, Shelly, care îmbrăcase o rochie din maşină, vorbea încet cu Aaron şi apăsa ranile ca să nu mai sângereze. Dar, într-un interval de trei minute, tânărul, calm şi coerent la început - ştia cum îl cheamă şi că avusese un accident când se căţăra pe stânci, dezvoltă un comportament incontrolabil, fiind nevoie ca trei bărbaţi să-l pună la pământ pentru a se calma. Vernon recunoscu semnele clare ale unei hemoragii cerebrale, care determina creşterea presiunii intracraniene. Urmarea este că, uneori, victimele devin dezorientate şi agresive. Aşa se manifesta şi Aaron. După 15 minute, un asistent sosi cu o ambulanţă. Dar nu avea pregătirea care să-i permită să-i administreze un sedativ lui Aaron, lucru necesar înainte de intubare. Iar fără intubare Aaron nu putea fi transportat, pentru că exista riscul să facă un stop respirator pe drum. Asistentul chemă paramedicii. Aaron deja stâlcea cuvintele şi încă mai încerca să lovească. "Dar, chiar şi aşa, povesteşte Vernon, părea să se calmeze când auzea vocea lui Shelly".
Tânăra îngenunchease lângă el, îl ţinea strâns de mână şi-l mângaia pe păr, spunându-i: "Te iubesc" şi "Nu te mişca". Au mai trecut încă 15 minute până a sosit cea de-a doua ambulanţă. Paramedicul îi făcu rapid lui Aaron o injecţie cu un calmant şi îl intubă. Dar, după câteva minute, Aaron se trezi şi începu să tragă de tub. Pierdeau timp preţios. Aşa că luară decizia să-l transporte pe Aaron, în ciuda rănilor pe care le avea, peste stânci şi prin iarbă, la ambulanţă. O jumătate de oră mai târziu, se apropiau de spitalul Littleton. - Aproape am ajuns, anunţă soferul. "Slavă Cerului!", îşi zise Vernon, care îi însoţise pe cei doi. Era îngrijorat însă că micul spital nu dispunea de echipamentele necesare pentru a trata acest gen de traumatisme. La spital, echipajul de pe ambulanţă îl duse imediat pe Cole la urgenţe. Aici, medicii au chemat urgent un elicopter care să-l transporte la Centrul Medical Dartmouth-Hitchcock din Lebanon, unde putea fi consultat de către un neurochirurg. Când Vernon se privi în oglindă în baia secţiei de urgenţă, îşi dădu seama că era acoperit din cap până-n picioare de sângele lui Aaron. La Dartmouth, Shelly petrecu noaptea pe o canapea, în salonul lui Aaron. Când se trezi, simţi imediat urmările zilei anterioare.
"Sunt atletă şi am avut dureri din nenumărate motive", explică ea. "Dar pur şi simplu nu mă mai puteam mişca". Şi era atât de răguşită, încât abia putea şopti. Durerea fizică era acompaniată şi de îngrijorare. Doctorii l-au ţinut pe Aaron într-o stare de comă indusă două zile, sperând ca inflamaţia creierului avea să se reducă. Echipa medicală nu putea prognoza care avea să fie starea lui atunci când se va trezi. Când a sosit şi acest moment, Shelly era tot lânga el. Doctorii i-au spus să-şi mişte degetele de la picioare. Şi, din fericire, a reuşit să o facă. Apoi, Shelly folosi semne doar de ei ştiute. Ridica degetele: unul, trei, patru. Era felul lor de a spune "Te iubesc". Când Shelly făcu semnele, Cole ridică braţul şi procedă la fel. Tânăra răsuflă uşurată. Nu avea să fie însă singura.
Imediat ce Aaron a putut vorbi, Shelly l-a sunat pe Vernon pe mobil: - Am pe cineva care vrea să te salute, a spus ea. Apoi, Vernon auzi vocea unui tânăr: - Salut, amice!, zise Aaron. Vernon începu să plângă. "Simt că nu e o întâmplare că am fost pe drumul acela chiar la momentul potrivit ca să-l pot ajuta", mărturiseşte Vernon acum. Nu numai că Aaron a scăpat fără sechele cerebrale, dar a reuşit să se aleaga doar cu câteva cicatrici pe braţ, picior şi frunte. "Le numeşte rănile lui de luptător", spune Shelly. Aaron nu-şi aminteşte prea mult din cele întâmplate după ce a alunecat. Dar îşi aduce aminte, totuşi, că Shelly i-a spus să nu între în apă. "Cred că după iîntâmplarea asta m-am mai liniştit puţin", susţine Aaron. "A mai dispărut puţin din inconştienţa cu care mă pun în pericol”. Shelly speră ca, data viitoare, "când îi voi spune din nou: «Aaron, nu face asta», poate se va gândi mai bine la vorbele mele”. Nu-şi poate explica nici acum felul în care a reuşit să-l care pe Aaron până la baza muntelui.
"Ma uit în urmă şi mă tot întreb cum am reuşit să fac asta? Asta mă face să simt că există forţe mai puternice decât mine, care m-au ajutat".