de: Lisa Fitterman

Mai are locul său - iertarea, pe patinoarele noastre? Doi băieţi despărţiţi dintr-o dispută, după un accident tragic, au demonstrat că este posibil. Era la începutul celei de a treia reprize. Echipa Filon d'Abitibi-Temiscamingue conducea cu 3-0 în faţa echipei Blitz din Montreal, în „Turneul Speranţei”, care se desfaşura în Pointe-Claire (Quebec, Canada).
Pentru Marc-André Emond, căpitanul echipei Blitz, era foarte important să acţioneze, dacă dorea să păstreze şansele echipei sale de a câştiga meciul. Talentatul atacator de 15 ani a fentat un jucător, apoi un altul şi se îndrepta spre poarta adversarilor. Acesta a fost momentul când Maxime Tremblay, marele apărator al echipei Filon, a întrat în acţiune la rândul său. Acesta era de asemenea conştient de miza care era în joc şi sa lansat în urmărirea lui Marc-André, hotarât să nu-l lase să marcheze. Dar în focul luptei a scăpat crosa. Ce s-a întâmplat după? Într-o ultimă tentativă, Maxime l-a împins pe rivalul său în spate, sau i-a pus o piedică? Nimeni nu ştie exact ce s-a întâmplat. Dar toata lumea a putut auzi un zgomot puternic în momentul în care căpitanul echipei Blitz s-a strivit de peretele terenului, înainte de a cadea pe gheaţa. Apoi flueratul arbitrului care a oprit jocul. Se parea că Marc-André nu mai încerca să se ridice. ”Nu mai pot să mă mişc”, murmura el. O tăcere mormântală s-a abătut peste mulţime. Maxime a fost eliminat de pe teren. Când a ieşit din vestiar, zece minute mai târziu, căpitanul echipei adverse era încă întins pe gheaţa. Antrenorii şi personalul medical erau în jurul lui, încercând să-l ajute să-şi mişte picioarele pentru a vedea dacă are sensibilitate. „Credeţi că este grav?” o  întrebă Maxime pe preşedinta clubului Filon, Catherine Lariviere, care nu ia ascuns temerile sale. Câteva minute mai târziu, o ambulanţă cu sirena în funţiune, îl ducea pe Marc-André la centrul de traumatologie al Spitalului pentru copii din Montréal. Filon a câştigat pâna la urmă meciul cu 4 la 0, dar victoria a avut un gust amar. Pentru toţi cei care au jucat în aceasta partidă, ceasul s-a oprit la ora 13:43 şi imaginea corpului ranit al lui Marc-Andre Emond li s-a întiparit în memorie. A doua zi, în timpul întoarcerii cu autobuzul – un lung traseu de şapte ore, echipa Filon nu prea avea chef să sărbătorească. În general, jucatorii abitibieni îşi omorau timpul jucând carţi şi discutând. Dar aceasta nu s-a întamplat şi deaceasta dată. Dar nici unul dintre ei nu este mai tacut decât Maxime. El statea cufundat în scaunul său şi cearcanele de sub ochii săi, aratau că a petrecut o noapte albă, neoprindu-se a-şi spune: Nu trebuia să las din mâna crosa. De ce am făcut aceasta? Colegii săi încercau să-l linişteasca: „A fost un accident, Max. O să vezi, o să se facă bine.” Dar, după puţin timp, celularele au început să sune în autobuz. Catherine Lariviere şi antrenorii au avut o scurtă conversaţie în faţa autobuzului şi apoi au venit spre Maxime. Ştirea care a început să se raspândeasca era mai catastrofică decât tot ce-şi puteau imagina: Marc-André unul dintre cei mai buni jucatori din ligă, este paralizat de la gât în jos. La ştiri (radio şi ziare), reporterii se întrebau dacă acţiunea lui Maxime a fost voită. La Federaţia de Hokey din Québec a fost convocată o reuniune pentru a discuta acest caz. Maxime Tremblay s-a aflat în centrul discuţiilor despre violenţa care se găseşte în hokei la toate nivelurile. Unii credeau că sportul a devenit prea agresiv, cu o multiplicare a loviturilor la cap şi a sancţiunilor pentru lovituri ilegale. Iar acuzaţii scăpau doar cu o simplă sancţiune....

Bun de nimic: anxietatea l-a blocat. Maxime nu se mai putea opri sa se întrebe: Daca voi mai rani încă pe cineva, ce se va întâmpla? şi Marc-André? Îl mai considera oare vinovat de ceea ce s-a întâmplat? Maxime se temea că va fi de asemenea exclus de la practicarea acestui sport. S-ar putea ca Federaţia de Hockey Québec îl va pedepsi exemplar, pentru a arăta hotarârea asociaţiei de a împiedica violenţa în acest sport şi de a ameliora imaginea hockey-ului junior. Fiind crescut la Chibougamau, în nordul Québecului, el traia pentru hockey. De aceea, în septembrie, el s-a exilat la 400 kilometri de casă pentru a studia în singura şcoală care oferea un program de sport - studiu. Despărţirea de fiul său a fost foarte dificilă pentru Caroline Theriault, mama sa (care era desparţită de tatăl lui Maxime şi care se ocupa singură de creşterea copilului), dar aceasta a înţeles motivaţiile sale. „Este visul vieţii tale, i-a spus ea. Fă ce trebuie să faci pentru a-l realiza.”

Dar astăzi, din cauza rănirii lui Marc-André, tot viitorul său era sub semnul întrebării. Maxime avea impresia ca nu mai are nici o scăpare. Gerald MacDonald, antrenorul său, a încercat să-l îmbărbăteze: „Ce s-a întâmplat, nu este din vina ta. Păstrează-ţi locul tău în echipă.” El a încercat să urmeze sfatul său, dar nu era decât un copil, prins  între pasiunea sa pentru hockey şi nevoia de a-şi aminti ce s-a întâmplat în focul luptei. A văzut chiar şi un psiholog, iar deseori a abordat subiectul cu mama sa. Chiar dacă Federaţia de Hockey Québec s-a pronunţat împotriva unor sancţiuni suplimentare, ideea de a-l suna pe Marc-André îl măcina încă.

De partea sa, Marc-André a început lungul drum al recuperării. Două săptamâni după operaţie, l-au transferat într-un spital specializat din Estul Montréalului. Avea o cameră mică la etajul al treilea, pe care a transformat-o într-un sanctuar sportiv. Se aflau în cameră baloane cu sigla LNH, o fotografie a lui Maurice Richard, un ursuleţ de catifea purtând un tricou al echipei Canadienii din Montréal şi multe afişe, dintre care una cu atacantul stânga Glorieux Michael Cammalleri şi alta a lui Mohammed Ali într-o ipostaza feroce, cu un slogan: «Imposibilul nu există!» Marc-André şi-a făcut din aceasta deviza sa. Îşi repeta aceste cuvinte în timpul activităţilor de recuperare zilnice pe care le făcea: fizioterapie, lecţii private, şedinte cu psihologul. Mai cădea din când în când în descurajare, obsedat de ideea că nu va mai putea niciodată să meargă, fără a mai discuta despre imposibilitatea de a mai juca hockey, sau aceea de a deveni pompier, planul său B. Dar a înţeles repede că faptul de a-şi plânge soarta nu-l va ajuta să se vindece. El nu s-a schimbat: este încă acelaşi om spre care coechipierii săi se întorceau să-i ceară părerea, căpitanul care ştia să dea ce era mai bun din el şi să mobilizeze pe ceilalţi prin exemplul său. „Dacă nu o să lupt, o să semen cu ce? îşi spunea el. Dacă aceasta este partida pe care o joc acum, atunci trebuie să urmez planul meciului.” Chiar dacă nu-şi simţea încă muşchii picioarelor, el se sforţa să-i contracteze şi să-i decontracteze, până ce începea să tremure lejer, apoi să se mşte. Transpira abundent adunând cărămizi de construcţie cu degetele îndoite ca nişte gheare, unul din efectele secundare în cazul rănirii la măduva spinării. A rămas în contact cu coechipierii de la Blitz, graţie telefonului prin care trimetea mesage textate şi a frecventelor vizite făcute de prieteni. şi când Brian Gionta, jucatorul vedetă al canadienilor, a venit să-l vadă, Marc-André a fost în lumea îngerilor. S-a bucurat de decizia ligii din care facea parte, de a imprima cuvântul «RESPECT» pe tricourile jucătorilor. Dar ceva îi lipsea şi lui: dorea să-l vada pe Maxime. Şi dorinţa sa s-a strecurat în coloanele unui ziar (Malartic). Când Maxime a citit articolul şi-a sunat mama. „Doresc să-i fac o vizită lui Marc-André”, i-a spus el. Întâlnirea a fost fixata pentru sfârşitul de săptămână dinaintea Crăciunului 2009, în cursul căruia echipa Filon avea să facă un turneu în Montréal. Maxime s-a dus la Centrul de Readaptare cu o cutie de ciocolată şi cu o felicitare în care îi ura însănătoşire grabnică. Avea emoţii să priveasca silueta întinsă pe pat: Marc-André  pierduse mai mult de unsprezece kilograme. Maxime a tras mult aer în piept, apoi a spus: „Îmi pare rău, s-a lansat el. Nu am vrut să-ţi fac asta.”

– „A fost un accident, i-a răspuns Marc-André. Am dorit ca tu să vii să-ţi pot spune că nu-ţi ţin supărare.” Maxime nu a ştiut ce să-i raspundă, ci doar a repetat cuvântul „Mulţumesc”. „Am auzit spunându-se că nu vei mai juca niciodată, a luat din nou cuvântul Marc-André. Nu este normal ca dacă eu nu voi mai juca, şi tu să te opreşti.”

– Nu, eu joc. ţie cum iţi merge recuperarea?

– Lucrez intens şi păstrez speranţa vindecării.

Conversaţia s-a terminat după zece minute. Nici unul dintre băieţi nu au evocat lecţia primită cu atâta duritate: adevăratele victorii sunt acelea pe care le obţinem cu noi înşine. Marc-André Emond se deplasează astăzi cu o cârjă. El speră ca în viitor să-şi facă o cariera de critic sportiv.